Bucuresti, soare si evadari ...urbane

Bat clopotele pe cand scriu, bat cu violenta de o buna bucata de timp, bat ritmic si se insinueaza pana in linistea de piramida a micutului meu apartament desert. Se termina slujba la biserica din coltul blocului. Colocatara mea e plecata si profit sa-mi dau intalnire cu gandurile mele, cu voi.

Bucurestiul e soare, e verde si e primavara. L-am redescoperit saptamanile trecute, acelasi vechi prieten, acelasi amant inventiv. Caci nu te poti plictisi aici. Ne-am pierdut pe stradutele din centru impodobite cu casute vechi si frumoase incercand sa descoperim comori. Comori de arhitectura, comori de istorie, comori de frumusete. Comori ascunse printre cladirile gri. Comori uitate la vedere.

Incepem la muzeul municipiului Bucuresti, frumoasa casa Sutu, cu oglinda ei eleganta din hol si parchetul scartaitor. Micut si cochet, muzeul adaposteste cele cateva exponate din diverse perioade incepand cu cea preistorica. Si trecem foarte repede de la artefactele pr
eistorice din regiune la biroul de primar de pe vremuri recontruit cu toate cele necesare. Si citim harti vechi si nume de strazi si vedem cum a crescut orasul de-a lungul timpului.

Apoi ne preumblam lenes pe Mantuleasa savurand pateuri cu spanac si privind cu drag. « Casa vrajitoarelor » cum ii spunem noi e pe strada Plantelor, nu departe de Mantuleasa, strada lui Eliade. E o casuta mica si veche, facuta parca pentru pitici din caramida rosie. Are un turn stramb si o fereastra in jurul careia se mai vede inca urma unui balcon micut din lemn. Sta acolo tacuta, lipita de un bed & breakfast cochet. Adriana s-a indragostit de ea si mi-a transmis si mie dragostea ei. Si stam pe langa ea incercand sa ii inventam o poveste, dar nu se lasa usor descoperita. Prietena mea a incercat sa se intereseze despre istoria ei, dar nu a aflat mare lucru. Sora ei din fata e mai mare si mai cocheta. O casa veche care se gaseste in aceeasi curte, patratoasa, frumoasa si ea dar fara sa aiba acel je ne sais quoi al « casei vrajitoarelor ».

Nenea anticarul are un chiosc micut si lispit de pretentii la Unirii pe bulevard, o colectie impresionanta de carti vechi si o poveste pentru fiecare. Pozele alb-negru ale cartii ne arata un altfel de Bucuresti, un Bucuresti pierdut demult de pe care el sterge cu rigurozitate praful in dimineti fragede.

Si drumul nostru se termina in punctul zero, in baruletul vesel si fara pretentii din Centrul Vechi  in care ne reunim de obicei. Are peretii tapetati cu poze din reviste vechi si articole despre seriale care erau candva la moda, cu reclame de pe vremuri si caricaturi de personalitati. Acolo spalam soarele  si ziua prafuita cu o halba de bere care are gust de acasa si de prietenie.