luni, 30 iunie 2014

Couchsurfing


E soare si lumea a iesit pe malul lacului la plimbare. O femeie tanara face baloane imense de sapun pe care copiii se intrec sa le sparga. Rade cu ei si se ingrijoreaza cand o fetita cade. E bronzata si are codite rasta. Un adevarat emisar al bunei dispozitii cu fusta lunga portocalie.

Amy si Josh sunt obositi. Josh vorbeste prieteneste incercand sa sparga gheata. Tocmai au parcurs 80 de kilometri pe bicicleta, s-au ratacit, dar intr-un final am reusit sa ii recuperam de langa statuia lui Freddie Mercury. Nu se plang si sunt deschisi si zambitori. Timiditatea mea se intalneste cu cea a lui Amy si tac impreuna.

Josh ne creioneaza ce a fost pentru ei o calatorie initiatica de un an care se va incheia in septembrie :

 - Cand i-am spus pentru prima data lui Amy sa ne luam pauza un an sa calatorim, nu a fost de acord. Mi-a zis ca nu e deloc practic.
 - Da, da, asa e, se inflacareaza Amy. Nu mi se parea deloc o idee realizabila. De unde bani ? Cum sa plecam asa un an ? Ce facem cu studiile ?

Josh zambeste.

 - Dupa ce am terminat anul universitar insa, continua Amy, mi-am dat seama ca nu mai gaseam motivatia sa ma intorc la facultate. Pana acum numai asta am facut, dar simteam ca nu mai am aceeasi placere sa continui studiile. Asa ca i-am zis lui Josh : de ce nu ? Hai sa facem o pauza de un an.
 - Atunci am vorbit cu verisoara lui Amy si i-am povestit despre planurile noastre. Am rugat-o sa ne caute o oferta avantajoasa, reia Josh povestirea. Si ne-a gasit – face pauza – conditia era sa plecam in 48 de ore.

Zambesc amandoi.

 - Amy nici nu era in oras. Da-i, sun-o, spune-i de plecare. Nu am mai fi gasit curand o asemenea oferta. Am reusit sa organizam plecarea intr-un timp record.

Povestirea se intrerupe aici caci am ajuns. Lasam bicicletele sa se odihneasca in gradina si organizam o degustare ad hoc cu toate sucurile pe care le avem in frigider. Chipsurile ne mai inseala foamea pana la cina.

 - Care e locul care v-a placut cel mai mult ? , intreb eu.

 - Nu prea-mi place intrebarea asta, spune Amy.

Cred ca i-a fost pusa de prea multe ori si regret ca am spus o asemenea platitudine.

 - Dar o sa-ti raspund, zambeste ea. Fiji, poate si pentru ca a fost prima destinatie. E foarte frumos si oamenii sunt foarte primitori. As vrea sa revin acolo. Insa daca ar fi sa recomand ceva, aceea ar fi Africa. Am mai fost in Africa, dar intr-un mod organizat. Cumva, simteam ca imi scapa esentialul. Du-te acolo, vezi asta. Totul controlat. De data asta insa a fost diferit. Am fost undeva departe de orice oras. Am invatat sa gatim ca localnicii ca altfel muream de foame. Sa pregatesti mancarea putea dura si 4 ore. O faceam la foc. Eram singurii albi acolo.

Chipsurile s-au terminat, racoarea se face simtita. In curand va trebui sa pregatim masa de seara. Povestirea ne tine insa lipiti de scaune.

 - Am vorbit cu oamenii din comunitate si le-am propus ajutorul. Am predat la scoala. Mi-a placut foarte mult libertatea pe care o aveam sa-mi organizez timpul. Nu era nimic batut in cuie, puteam face ce voiam si puteam sa imi aleg singura activitatile.

Josh ne vorbeste despre safari si despre sentimentul pe care-l ai cand vezi animalele la ele acasa, neingradite.

 - In safari am intalnit un cuplu de americani care ne-au povestit despre Kilimanjaro. Nu era in planurile noastre, ar fi fost prea scump, continua el.
 - Dar au facut sa incolteasca ideea in mintea noastra, zice si Amy. Atat de mult ca pana la urma ne-am zis sa o facem, daca tot eram acolo. Asa ca am gasit un ghid mai ieftin si am pornit la drum.
 - Am inceput cu pasi mici pentru a ne obisnui treptat cu inaltimea, ne povesteste Josh. A ajutat si nu prea. Cand incepe sa se rarefieze aerul ai o senzatie de mahmureala.
 - Da, da. Exact asa. Te doare capul, iti este greata. Nu mai poti manca. Nu-ti mai e sete, adauga si Amy. Lipsa de oxigen are efecte foarte nocive. Ghidul nostru parea cumva atins, avea un ochi care ii juca si era foarte lent in exprimare. Face drumul asta de doua ori pe luna si cred ca asta n-are cum sa-i faca bine.
 - Penultima bucata de drum am facut-o pe intuneric, continua Josh. Ghidul ne-a spus ca e mai bine asa, ca sa ne protejam de soarele necrutator, dar si pentru a nu ne scadea moralul, cand vedem cat mai e de mers si dificultatea drumului.
 - Mi-a fost rau, ne povesteste Amy, foarte rau. Vomitam intr-una si Josh m-a ajutat sa merg o bucata de drum. Apoi i s-a facut si lui rau si l-am rugat pe ghid sa ma ajute ca nu mai puteam. Ghidul mi-a zis ca de obicei cand cineva din grup ii spune asta, e momentul sa se intoarca, pentru siguranta grupului. Atunci am facut declicul. Mi-am spus ca o alta ocazie sa fiu acolo nu voi mai avea. Si am continuat. Imi era rau, dar picioarele mele erau ok si au reusit sa ma duca unde voiam. Dimineata am vazut cel mai frumos rasarit de soare, care a rasplatit toate eforturile pe care le facusem.

Incepem sa pregatim masa, masa bogata pentru oaspeti de departe si e cald in casa si sunt zambete in ciuda oboselii. In seara aceasta, Amy si Josh se vor prabusi pe canapeaua noastra, unde se vor odihni pentru a pleca mai departe in calatoria lor. Mai e pana in septembrie.

miercuri, 18 iunie 2014

Fluturi in stomac

 Am deschis ochii mari si ma uit tematoare in jur. Am senzatia ca nu e destul, ca nu sunt destul de buna, ca nu vad capatul drumului, ca poate voi coti din greseala pe o carare infundata. Ca ma uit prea mult la imaginea tulburata din oglinda. Ca te voi rani. Ca ma voi rani. Ca doare prea tare. Toate temerile si sperantele mi se zbat ca fluturi in stomac. Doar ochii nu clipesc.

luni, 16 iunie 2014

Valijoara


Acum imi dau seama ca tristetile si nefericirile nu m-au parasit niciodata. Le-am luat cuminte cu mine in trusa de voiaj de fiecare data cand incercam sa evadez. Undeva, alaturi de periuta de dinti si sticluta de parfum. Si pretindeam ca zambesc si totul avea un gust dulce-amar. Cand obosita, intr-un final am desfacut valijoara, am dat peste ele nou noute, nealterate de timp si de fuga.

Pe ultimul tren l-am lasat sa plece. M-am dus in gara si l-am petrecut cu privirea in timp ce se indeparta cu un fluierat.

vineri, 13 iunie 2014

Povestea cu drobul de sare




Stau tot timpul cu un drob de sare deasupra capului. Si daca o sa cada ? Si daca se intampla inimaginabilul ? Nedoritul ? Neganditul ? E acolo deasupra mea cand incep un proiect, cand am o idee, cand fac planuri. Asa ca decat sa-mi cada in cap, mai bine ma las pagubasa. Il iau peste tot cu mine de atatia ani, ca mi-ar fi si greu sa ma despart de el. Suntem ca ciocolata cu laptele, ca sacul cu peticul, ca Lolek cu Bolek. Poate ar fi timpul sa-mi iau ramas bun de la el, dar nu mai stiu cum.