Interviu cu Razvan de la Cityclete.ro

Razvan are impreuna cu fratele sau, Sebi o afacere cu biciclete reconditionate aduse in majoritate din Olanda.  L-am cunoscut la munca si mi-a sarit in ochi din cauza masinii pe care o conducea. Ei bine da, fetele se uita dupa masini, mai ales cand e vorba de un Volkswagen Transporter portocaliu :)

Mai tarziu am aflat despre dragostea lui pentru biciclete si mi s-a parut interesant va povestesc despre o initiativa altfel, despre un proiect care-mi place. Asa ca m-am aventurat in Showroom-ul de la Universitate ca sa-l iau la intrebari, sa-mi satisfac propria curiozitate, dar sa am ce va povesti si voua.

Intr-o seara de primavara am patruns in apartamentul vechi, dar proaspat renovat, plin de biciclete aliniate frumos asteptandu-si stapanul. Razvan are o poveste pentru fiecare dintre bicicletele lui. Ma intampina zambind si imi vorbeste despre avantajele de a avea o bicicleta nepretentioasa dar plina de personalitate.

- Mersul pe ea e o placere. Din cauza pozitiei pe care ti-o ofera, mult mai inalta, spatele mai drept, poti sa admiri tot. Pot sa spun ca mergand pe o bicicleta de oras am vazut multe chestii in Bucuresti pe care mergand cu masina sau cu o alta bicicleta de munte nu le puteam observa. Iar daca stai sa te gandesti si incerci sa vezi ce au vazut ele, ramai masca. Sunt plimbate si merse numai prin Olanda, prin Amsterdam. Numai sa incerci putin sa te pui in locul farului de pe bicicleta, sa fie ochiul tau si sa te gandesti ce a vazut la viata ei timp de 30 de ani in Amsterdam...

L-am intrebat despre inceputuri.


- Treaba fost destul de simpla. Noi eram pasionati de biciclete ca e un mijlocul de transport care nu te lasa la greu, niciodata prea cald, niciodata prea frig, niciodata transpiratie, niciodata trafic. Stii simplu, de aici pana acolo ajung in 20, 25 de minute. Iar primii clienti au fost prietenii. Ei ne sustineau si le placea si ideea de biciclete, olandeze mai ales.

Am dat un tur in showroom si mi-a aratat bicicletele, dar mi-a raspuns si la intrebari, dupa cum puteti vedea in filmuletul de mai jos :



As vrea sa le multumesc celor doi Razvani pentru ajutor :
- Razvan Stelian pentru filmare, atunci cand disperam ca nu are cine sa ma ajute cu camera
- Razvan Iordache pentru montaj, atunci cand eram sigura ca nu o sa am ce filmulet publica

Interviu cu Ciprian Marcu, psihoterapeut

Acesta nu va fi chiar un interviu pentru ca nu am notat nimic, ci mai degraba o povestire a unei conversatii foarte interesante pe care am avut-o si am savurat-o. Atat de mult incat am facut greva si nu am notat nimic. Sper sa imi amintesc toate lucrurile pe care am vrut sa le impartasesc. Si imi asum subiectivitatea. Am zis.

Ciprian parea reticent in a-mi acorda interviul si am fost placut surprinsa cand a acceptat. "Sunt mai obisnuit sa ascult decat sa vorbesc", imi spune el. Nici eu nu prea imi facusem temele, nu aveam intrebari pregatite, dar speram sa pot improviza la fata locului.

Motivul pentru care am vrut sa fac acest interviu este intrebarea pe care mi-o pun perpetuu, obsedant : cum e sa iti castigi existenta facand ceva ce iti place ? Sunt prea putini cei care o fac si eram interesata de motivatia si obstacolele pe care le intalneste cineva care vrea cu tot dinadinsul sa urmeze o cale dupa ce a gasit-o.

L-am intrebat cand si-a dat el seama ce vrea sa faca. Mi-a spus ca din liceu. Pregatit pentru o viata tihnita de economist, a intors  brusc la 180 de grade cand si-a dat seama ca nu e pentru el. A incercat mai multe meserii si a ales sa nu mai faca lucruri care nu-i faceau placere. Cea mai mare satisfactie a avut-o cand, implicat intr-un proiect social a avut grja de niste copii fara familie. Imi vorbeste despre problemele pe care le au acesti copii, despre diferenta dintre supravietuire si devenire, despre trauma de a nu avea familie. Despre multumirea pe care a simtit-o cand s-a intalnit cu unul dintre ei dupa multa vreme.

Firul conversatiei decurge liber si nu intrerup. Povestea asta nu o scriu eu ci il las pe el sa o scrie. Sarim de la una la alta, vorbim despre lucruri serioase sau ne indepartam de la subiect. Alunecos ca un peste lasa uneori intrebarile in aer, schimba subiectul pentru a reveni, raspunde dar tot lasa loc de nedumerire.

Imi vorbeste despre proiectul in care e implicat acum. E planificat sa se deruleze pe 5 ani si are ca scop integrarea persoanelor cu dizabilitati prin gasirea / crearea de locuri de munca. Zambeste povestind.

Ciprian crede in magie. Iar magia e potentialul pe care il are fiecare dintre noi.

Interviu cu Alina Orel, fotograf amator

Continui seria interviurilor cu Alina Orel care are ca pasiune fotografia. Alina vede lumea cu alti ochi decat majoritatea. Prin ochii ei lumea e mai frumoasa. Reuseste sa vada perfectiunea dintr-o frunza, dintr-o floare, dintr-o zi obisnuita si prafuita de vara. Apoi reuseste sa ne faca si pe noi sa o vedem la fel. Am vrut sa ne spuna cum face si ea a fost de acord sa imi raspunda la cateva intrebari. Iata ce a iesit.

De unde pasiunea pentru fotografie ?

Intodeauna am cautat un mod de a-mi exprima creativitatea. Am incercat cu scrisul si pictura dar nu reuseam sa transmit asa cum mi-as fi dorit ideile. Cand am pus prima oara mana pe un aparat de fotografiat, acum 2 ani, mi-a placut foarte mult si la foarte putin timp mi-am luat primul meu aparat foto – un compact bridge FujiFinePix S5800.

Care au fost primele tale subiecte ? Care sunt subiectele tale preferate ?


Necunoscand foarte bine Bucurestiul, am pornit in explorarea orasului cu aparatul foto de gat. Am colindat mai toate parcurile, lacurile si strazile cu cladiri vechi. Acum genul fotografic preferat este portretul. Am multe idei pe care le notez si le desenez pe hartie si sper sa reusesc sa le si pun curand in practica.

Daca ai urma o cariera in fotografie, care ramura a fotografiei te-ar pasiona cel mai mult ?


Nu imi doresc o cariera in fotografie, in sensul de a lucra pentru o revista sau pentru o agentie, pentru ca asta mi-ar ingradi oarecum libertatea de a aborda ce subiect vreau si in ce maniera vreau.

Se poate trai ca fotograf in Romania ? Care sunt cele mai mari greutati pe care le poate intampina un fotograf care vrea sa se consacreze ?

Din cate stiu se poate trai doar din fotografie, mai ales ca fotograf de evenimente. Ca in orice domeniu, ca sa reusesti trebuie sa ai in primul rand talent si apoi sa muncesti foarte mult pentru a-ti atinge obiectivele.

Ce poti sfatui pe cineva care ar vrea sa se apuce de fotografie, dar nu stie cum sa inceapa ?


Primul pas este alegerea aparatului foto. Sunt multe dezbateri in ceea ce priveste alegerea acestuia (Canon vs Nikon, Compact vs DSLR, film vs digital…etc). Eu as recomanda incepatorilor sa nu se lase sedusi de strategiile de marketing si sa tina minte mereu ca oricat de performant si de scump ar fi aparatul foto, sau oricate moduri automate ar avea, acesta este doar o unealta, totul depinde de creativitatea si de cunostintele tale. Cunosc persoane care fac fotografii reusite cu un simplu compact, dar recomand totusi un DSLR. Daca stii deja ce gen de fotografie vrei sa abordezi alegerea va fi mai usoara. Exista obiective special concepute pentru fiecare gen de fotografie.
Recomand si cateva carti bune : ‘’Fotografia, Ghid Practic’’, National Geographic, ‘’Fotograful creator’’, Andreas Feininger, ‘’Photo Icons, The story behind pictures’’, Editura Taschen.

Interviu cu Marius Retegan

De multa vreme ma bate un gand sa fac o serie de interviuri cu oameni care mi se par interesanti, fie ca e vorba de atitudine, de ideile pe care le au sau pur si simplu pentru ca au reusit sa gaseasca un drum in viata care le place si pe care il urmeaza in ciuda greutatilor.

Deschid seria interviurilor cu prietenul meu Marius Retegan, vicepresedinte de sindicat si blogger din 2007. Pe Marius il stiu de cativa ani, am fost colegi de munca, am schimbat adesea impresii si il admir pentru viziunea realista pe care o are asupra societatii romanesti, asupra peisajului international, dar si pentru optimismul sau.

Cu Marius, am incercat sa abordez doua subiecte : bloggingul si sindicatele. Mai jos, raspunsurile lui pe aceste doua teme :

Cum ti-a venit ideea sa faci un blog ?

 Well, de fapt ideea mi-a venit cu mult timp inainte de a incepe blogul. Prima postare pe blogul meu a aparut in octombrie 2007, dar ma gandisem la un blog inca din primele luni in care am avut un abonament la internet. Iar asta se intamplase undeva prin 2006. Nu am fost inspirat de un blog anume, ba dimpotriva, observam ca nu exista bloguri romanesti care sa imi placa, atunci cand a avut loc prima explozie a blogosferei romanesti, intre 2006 si 2007. Si atunci am hotarat sa imi fac un blog.


Care este directia si scopul catre care vrei sa te indrepti cu blogul tau ?

  Asta este o intrebare foarte dificila. Din punctul meu de vedere, sunt putine bloguri care pastreaza permanent aceeasi directie. La inceput blogul meu era o pagina personala, in limba romana. Ulterior am ajuns sa inteleg ca trebuie sa il nisez mai bine, asa ca l-am transformat intr-un blog de limba engleza, dar avand ca tematica Bucurestiul.

Simt nevoia sa explic putin acest lucru: exista multe bloguri bune si foarte bune despre Bucuresti in limba romana, insa nu era niciunul activ, in limba engleza, de care sa stiu eu, asta in situatia in care exista straini care se intereseaza de Bucuresti. Vizitatorii blogului meu sunt in acest moment, in majoritate, straini, cu precadere americani, englezi si francezi. Eu imi vad blogul ca o forma de implicare civica, dar o implicare civica absolut benevola si neconditionata de nimic, adica absolut libera.

Sunt multumit de orientarea lui actuala, nu vreau sa schimb mare lucru, poate doar sa incep sa scriu mai mult. In ultimul timp am lasat imaginile sa vorbeasca si mi-am impus mie insumi tacerea.

Daca e sa vorbim de un scop, scopul este ca atunci cand e nevoie sa imi pot face auzita vocea. Acesta e dealtfel rolul primordial al blogosferei.

De ce crezi ca are nevoie cel mai mult blogosfera romana ?

  De relevanta si specializare, in momentul asta. Parerea mea este ca avem prea multi bloggeri care bat campii. In plus, nu sunt convins ca majoritatea blogerilor romani si-au fixat asteptarile fata de blogging. Multi alearga dupa un numar de vizitatori si nu privesc mai departe.

Care sunt in viziunea ta punctele pozitive in evolutia blogosferei romane ?

 E bine ca au aparut si continua sa apara bloguri de specialisti, care nu se considera atotstiutori indiferent de subiectul abordat. Nu e suficient, dar e ceva. Un alt lucru de bine este ca apar bloguri personale bune si oameni cu un stil bine definit, si asta mai mult decat inainte. Trebuie insa sa spun ca pe ansamblu prevaleaza punctele negative; mi se pare ca blogosfera romaneasca ofera prea mult can-can si barfa, prea putin continut original si prea putin curaj. Evident, acesta este numai un punct de vedere - al meu.

Care este parerea ta despre viitorul bloggingului ?


 Pe scurt, bloggingul va continua sa fie important, dar ramane de vazut cat de important. Oricum nu cred ca va fi chiar la fel de important ca acum. Totul depinde de un singur lucru: daca blogerii vor reusi sau nu sa puna la dispozitie o oferta de continut si atitudine cat mai personalizata pentru abonatul la internet care descopera www-ul. Nimeni nu va intra - sau nu va reveni - pe o pagina care nu are ce sa ii comunice, ce sa ii spuna.

Mai jos, Marius mi-a raspuns si la intrebarile privind necesitatea unui sindicat :

Vorbeste-mi espre necesitatea unui sindicat.

 Eu sunt un om de dreapta, de doctrina conservatoare, si spun asta pentru ca multa lume e tentata sa creada ca activitatea sindicala este mai degraba apanajul stangii. Necesitatea unui sindicat in mediul privat romanesc este evidenta: angajatii unei companii trebuie sa aiba posibilitatea sa isi apere drepturile in mod colectiv, atat timp cat contractul de munca este colectiv. Pe deasupra, daca nu vor face ei acest lucru, nu il va face nimeni, iar statul roman cu atat mai putin.

De ce ai acceptat sa fii membru de sindicat ?

 Din motivul enuntat mai sus.

In ultima vreme au aparut mai multe stiri despre averile liderilor de sindicat si despre procedeele neortodoxe in care acestia le-au obtinut. Cum se mai poate pastra increderea oamenilor in sindicate dupa toate acestea ?

Greu. In plus, eu nu am o incredere nemaipomenita in sindicatele active in cadrul institutiilor si companiilor de stat, pentru ca au capatat de-a lungul timpului metehnele acestora - averile liderilor de sindicat despre care vorbesti sunt un exemplu elocvent. Viitorul sindicalismului romanesc se afla, in opinia mea, in mainile sindicatelor din mediul privat. Acestea pot recupera increderea oamenilor in sindicalism.

Care sunt in mare doleantele oamenilor pe care ii reprezinti ?

 Siguranta locului de munca, conditii mai bune de lucru si, in masura posibilului, tinand cont de conjunctura actuala, salarii mai mari.

Cum resimti schimbarile din noul cod al muncii ? Cum le resimt angajatii ?

  Este prea devreme sa incerc un raspuns.