Crampeie din rutina cotidiana

Pixul meu s-a impotmolit din nou de ceata si frigul iernii si de uniformitatea zilelor petrecute la birou. Au cam disparut scanteile care inainte apareau la tot pasul si mi-e teama sa nu devin si eu la fel de gri ca iarna asta trista. La birou, lumina soarelui nu ajunge niciodata. Cand ies la tigara privesc uneori avioanele. Unele aterizeaza, altele isi iau zborul. Afara, iarna e ca intr-o ilustrata din aceea de Craciun cu troiene de zapana peste brazi si tacere alba. Fumatorii stau ciorchine la adapostul precar al cladirii moderne din sticla. Prind crampeie de conversatii despre cifre si obiective, sau despre ce a mai facut nu stiu cine. Baietii vorbesc despre masini. Masina pe care o am eu la birou lipita frumos pe perete se numeste Desir. E rosie, lucioasa si vine cu un intreg imaginar pe care marketerii abili l-au creat. Ca sa vinzi un lucru ii trebuie o poveste. Nu stiu de ce iubim atat de mult povestile. Cineva spunea ca tabloidele pe care lumea le citeste cu atata pasiune in metrou inlocuiesc basmele. Destul de deprimante, aceste basme demistificate. Eliade ma insoteste in metrou pe drumul catre casa. Imi sopteste insinuant despre povestea lui de dragoste cu Maitreyi sau explica savant mituri si superstitii. Cateodata ma indrept spre iesire inca citind. Mi-e greu sa ma despart de o carte buna, fie si pentru cele 15 minute pana acasa. Dar a doua zi o iau de la capat. Oare ce destinatii au avioanele alea ?