Inca din 28 august toamna si-a facut simtita prezenta cu haina ei mitoasa de racoare, bruma si dimineti aglomerate la metrou. Miroase a proteste, struguri si cursuri de condus. Nu am mai scris demult, multumindu-ma sa traiesc, sa ma stresez pentru lucruri mari si mici sau sa visez cu ochii deschisi, ocupatia mea preferata.
Doi boboci s-au lansat pe cont propriu si par a fi fericiti. Mariana si Alina se ocupa de tot ce inseamna optimizare de siteuri si gusta bucuriile si golurile in stomac legate de viata de freelancer.
Un al treilea boboc, Ana, face coaching si scrie. "Coaching-ul e o oprire de reimprospatare a fortelor, coach-ul e un
hangiu care arata cu degetul in ce directie s-a dus implinirea de sine,
iar clientul e posesorului calului si carutei care nici nu zoreste, dar
nici nu lancezeste pe drumul propriei vieti. Va asteptam pe la noi!" - ne face ea o invitatie.
Viata in batrana corporatie se anima in racoarea lui Brumar si furnicutele se intorc sa trebaluiasca in furnicarul gri si labirintic de open spaces de la Poarta de Vest. Si vantul s-a intors biciuitor pedepsind fumatorii . La marginea lumii, frigul emai sfichiuitor si soarele mai timid.
E duminica, soare afara si zgomotele casei ma obliga sa ma trezesc din somnul care m-a vizitat abia in orele diminetii. Vecinii mei se delecteaza cu manele si stramb din nas amenintator la dimineata vesela si pitoreasca de Berceni. Cu atat mai mult cu cat urechile mele au trait aseara un adevarat festin de muzica irlandeza traditionala.
Barul din Centrul Vechi era aproape gol. Inauntru doi oameni despre care aveam sa aflu mai tarziu ca faceau parte din formatie, ne intampina zambitor. Caldura sufocanta ne alunga insa repede catre terasa pana la inceperea concertului. Muzicienii indura stoic si isi pregatesc instrumentele.
Mai tarziu, mult mai tarziu, caci povestea mai repede se povesteste decat se infaptuieste ne-am incumetat inauntru. In fata noastra Peter, Alina si Natalia sunt gata sa ne incante cu ritmuri traditionale irlandeze, melodii saltarete sau balade. E pustiu, caldura tine oamenii pe terasa si suntem privilegiati sa fim aproape de muzicieni. Ma simt mai degraba printre prieteni decat la un concert si imi place senzatia asta de familiaritate calduroasa si lipsita de pretentii, cand atat muzicienii cat si spectatorii se simt in largul lor.
Si Shannon Ceili Band isi incepe povestea : cu muzica de dans, balade, cantece de petrecere deocheate si bineinteles cunoscuta "Whisky in the jar" ne zugravesc un patchwork de cultura orala irlandeza. O chitara, o vioara si diverse intrumente de percutie pe care Alina le foloseste in functie de piese pentru a obtine diferite ritmuri invaluie barul in acorduri calde si vesele.
In lumina semi-obscura imi pot imagina cu usurinta semineul aprins al unui castel de poveste, trubadurii veniti de departe care isi desarta tolba cu cantece si domnitele si cavalerii ascultand fermecati. Si povestile le sunt populate cu marinari tristi si fierari si bravi irlandezi si bere buna, spumoasa. Si aproape imi pierd sandalele din picioare bataindu-ma pe scaunul inalt.
Miezul noptii suna si povestea se termina. Ca niste Cenusarese obosite parasim sala de bal lasand in urma un condur. Ne vom intoarce cu siguranta sa il recuperam.
Azi am fost acuzata ca am probleme cu autoritatea pentru ca am refuzat sa precizez ce religie am cand am completat formularul pentru testul psihologic pentru permisul de condus. Motivul meu a fost pertinenta intrebarii pentru obiectul testului. E gresita contestarea autoritatii in masura in care nu pricepi sensul une decizii sau actiuni ?
Bat clopotele pe cand scriu, bat cu violenta de o buna bucata de timp, bat ritmic si se insinueaza pana in linistea de piramida a micutului meu apartament desert. Se termina slujba la biserica din coltul blocului. Colocatara mea e plecata si profit sa-mi dau intalnire cu gandurile mele, cu voi.
Bucurestiul e soare, e verde si e primavara. L-am redescoperit saptamanile trecute, acelasi vechi prieten, acelasi amant inventiv. Caci nu te poti plictisi aici. Ne-am pierdut pe stradutele din centru impodobite cu casute vechi si frumoase incercand sa descoperim comori. Comori de arhitectura, comori de istorie, comori de frumusete. Comori ascunse printre cladirile gri. Comori uitate la vedere.
Incepem la muzeul municipiului Bucuresti, frumoasa casa Sutu, cu oglinda ei eleganta din hol si parchetul scartaitor. Micut si cochet, muzeul adaposteste cele cateva exponate din diverse perioade incepand cu cea preistorica. Si trecem foarte repede de la artefactele pr
eistorice din regiune la biroul de primar de pe vremuri recontruit cu toate cele necesare. Si citim harti vechi si nume de strazi si vedem cum a crescut orasul de-a lungul timpului.
Apoi ne preumblam lenes pe Mantuleasa savurand pateuri cu spanac si privind cu drag. « Casa vrajitoarelor » cum ii spunem noi e pe strada Plantelor, nu departe de Mantuleasa, strada lui Eliade. E o casuta mica si veche, facuta parca pentru pitici din caramida rosie. Are un turn stramb si o fereastra in jurul careia se mai vede inca urma unui balcon micut din lemn. Sta acolo tacuta, lipita de un bed & breakfast cochet. Adriana s-a indragostit de ea si mi-a transmis si mie dragostea ei. Si stam pe langa ea incercand sa ii inventam o poveste, dar nu se lasa usor descoperita. Prietena mea a incercat sa se intereseze despre istoria ei, dar nu a aflat mare lucru. Sora ei din fata e mai mare si mai cocheta. O casa veche care se gaseste in aceeasi curte, patratoasa, frumoasa si ea dar fara sa aiba acel je ne sais quoi al « casei vrajitoarelor ».
Nenea anticarul are un chiosc micut si lispit de pretentii la Unirii pe bulevard, o colectie impresionanta de carti vechi si o poveste pentru fiecare. Pozele alb-negru ale cartii ne arata un altfel de Bucuresti, un Bucuresti pierdut demult de pe care el sterge cu rigurozitate praful in dimineti fragede.
Si drumul nostru se termina in punctul zero, in baruletul vesel si fara pretentii din Centrul Vechi in care ne reunim de obicei. Are peretii tapetati cu poze din reviste vechi si articole despre seriale care erau candva la moda, cu reclame de pe vremuri si caricaturi de personalitati. Acolo spalam soarele si ziua prafuita cu o halba de bere care are gust de acasa si de prietenie.
Statea ascuns si uitat in spatele unei panze pe care tronau un dovleac mare portocaliu si cativa samburi imprastiati. Am trecut pe langa el de mii de ori cand eram copil. Pana cand intr-o zi, panza cu dovleacul s-a desprins lasand sa se vada un colt bleu. Infrigurata, am dat la o parte primul tablou si coltul bleu a devenit cer cu nori plumburii. Cerul inorat se intindea deasupra unei mari zbuciumate. In zare barci de pescuit, puncte minuscule ce se intorceau catre port. In port, pictate cu multa finete, nevestele marinarilor isi asteptau pline de speranta sotii. O femeie voinica tinand de mana strans un baietel agita cu forta o batista catre larg. O alta, tinand de mana o fetita priveste lung in zare. Are capul aplecat si e trista. Mainile ii sunt fine si vulnerabile. Sotul ei nu pare sa fie printre cei care se intorc. Spera.
Tabloul acesta mai este inca atarnat in camera parintilor mei. Inca nu i-am descoperit misterul. Cine l-a ascuns ? De ce ?
De la o vreme ascult mai mult voci feminine care rezoneaza in mine ca un ecou. Voci de femei care traduc diferentele culturale si experientele de viata in acel limbaj universal care se cheama arta. Imi plac combinatiile savuroase si neasteptate. Imi place muzica "de confesiune" in care cantareata isi pune sufletul pe tava astfel incat devine pura simtire. Imi place sa gasesc un mesaj in ceea ce ascult. Imi place Hindi Zahra cu amestecul et de muzica orientala si blues. Imi place Caro Emerald care canta languros despre iubiri si tradari combinand cu eleganta modern si retro. Imi place Youn Sun Nah cu jazzul ei zbuciumat, ciudat si cateodata incredibil de melodios. Imi place Maria Callas cu pasiunea si eleganta ei si destinul ei tragic. Ella Fitzgerald ma face mereu sa zambesc. Imbraca totul in catifea, lumini de Craciun si eleganta. Perfectiune. Imi place Lauryn Hill cu textele ei sociale. Imi plac simplitatea si pasiunea din concertele ei unplugged. Imi place Riff Cohen cu identitatea ei contradictorie tunisiano-ebraica si ritmul nebun.Si Azam Ali cu vocea si aparenta ei nepamanteana. Imi plac toate aceste femei pentru ca in fiecare dintre ele regasesc o bucatica din mine. Si pentru ca reusesc cu vocile lor sa imi coloreze colturile gri ale existentei.
"You want me to be your mother
But you know I'm too young, too young
You want me to be your sister
But you know I'm too old, too old
You think I'm gonna raise you like a kid
But don't matter the love I feel, mmm
It's time to show and prove, man, go on move
Do what you gotta do, do what you gotta do"
Youn Sun Nah despre melodia "My favourite things" preluata din filmul "Sunetul muzicii" :
I first heard this song when I was very young, watching on TV ‘The Sound of Music'.
I fell in love with it immediately. It became more meaningful when my mother was
casted in the Korean version of this Broadway play, which I went to see almost everyday.
Having heard most of the different interpretations, I wanted to try it with my own
style. When I bought my first kalimba, this was the first song I played, so I decided
to share it with my listeners." Sursa
"Emancipate yourselves from mental slavery, none but ourselves can free our minds."
“Rolul generatiei noastre de muzicieni israelieni este de a crea o noua cultura, o noua muzica, unde toate influentele etnice se amesteca pentru a crea un stil de sine statator, o simbioza." Sursa - in fr
"I think the place that you are born is forever in your blood, even if
you leave when you are very young. I grew up in India from when I was 4
years old so these two cultures had a big influence on me. They are a
part of who I am. I always say my music is like an autobiography. Its
the story of my life so really I think that is a part of who I am" Sursa
Iarna asta se anunta cu multe nasuri rosii. Si nu vorbesc aici despre cele ale oamenilor de zapada. Viroza asta care circula ii secera pe toti. Pana acum nu a debifat pe nimeni de pe lista ei.
Bucurestiul care a supravietuit sfarsitului lumii mayas, Craciunului si Anului Nou s-a umplut fara veste de controlori. Baieti draguti dealtfel, dar eu tot ma simt ca intr-un film cu hotii si vardistii. Si a inceput si munca cu multe oftaturi si tristeti. Cu regrete dupa sarbatorile trecute. Stomacelele pline se odihnesc pe scaune la birou in fata unui calculator. Si in inceputul de an friguros te gandesti la vara si la soare si la aventuri extraordinare asteptand o interventie divina pentru o problema care nu mai tine de tine. Si deodata apare el. Slabut, cu ochi obositi, colegul meu, vesnicul partener de tigara. In aceasta scurta evaziune ne impartasim monosilabic sentimentele mutuale de "ia mai lasa-ma in pace" intoarse impotriva lumii, degerand la unison cu ceilalti fumatori curajosi.
Dupa acest scurt moment de glorie pana si perspectiva unei zile gri pare mai frumoasa.
