La cantina

Este ora pranzului si stomacul imi aduce la cunostinta ca este momentul sa il bag in seama. Deloc politicos, se face auzit in mijlocul discutiei cu sefa mea. Mi-e foame si stiu exact locul potrivit pentru a-l multumi. La o statie de tramvai de la metroul Preciziei, intr-o fabrica fara nume se afla cantina careia noi ii zicem "La macarale". Habar nu am unde sunt macaralele si nici macar care este numele real al cantinei deoarece nu e scris nicaieri. Odata intrata in fabrica, undeva pe o usa e lipita o hartie pe care scrie "Cantina" si o sageata care indica directia. Urc scarile gandindu-ma la ce ma asteapta : mancare ca la mama acasa. In fundal se aud cele doua televizoare cu stiri destul de violente. In ciuda lor, obisnuitii locului mananca cu pofta. Nici macar vestea tragicului accident cu nu stiu cate victime nu-i deturneaza de la farfuriile aburinde.

- Cu ce te servesc, mami ? se aude vocea pitigaiata a doamnei care ia comenzile.
- Jumatate de ciorbita de vacuta si cascaval pané cu cartofi prajiti.
Doamna isi face mainile palnie si repeta comanda catre fetele de la bucatarie cu vocea sa ascutita.

Cum nu pot sa mananc o portie intreaga de ciorbita, imi iau jumatea si ma duc in sala. Cascavalul mi-l face pe loc, asa ca mai trebuie sa astept. Ma asez la o masa alaturi de niste politisti si privesc in jur la lumea pestrita adunata acolo. Costumele mananca cot la cot cu muncitorii plini de vopsea in salopetele lor albastre portii imense de mancare delicioasa. In acest regat al mancarii bune unde toata lumea este egala domnesc doamnele durdulii si inimoase cu atitudine materna fata de toti clientii lor. Ma trezeste din reverie o voce blanda :

- Cine a cerut cascaval pané ?

Ii fac semn bunei doamne cu mersul leganat si ma uit incantata la farfuria unde troneaza sase feliute rumene de cascaval. Pofta buna !

 

O casa noua, ganduri noi

Fac schimbari anul acesta pentru toti anii in care timpul se tara lenes si fara vreun sens. M-am mutat a doua oara, de data asta singura si ma bucur de intimitatea casutei mele de care sunt indragostita. Oameni dragi au plecat din viata mea, unii pentru totdeauna. Altii au reintrat dupa o puza de ani. Cativa mi-au deschis ochii. Aproape am uitat sa scriu cu toate aceste lucruri intamplandu-se, dar mereu mi-a ramas un dor nelamurit pentru tastatura mea veche si nu prea curata si pagina insuportabil de alba. Si apoi erau cateva ganduri care trebuiau povestite, dintre care unele cu destinatari. Incep cu ce mi-a ocupat mintea de ceva vreme, ganduri catre un prieten drag de care viata m-a despartit. Am plecat fiecare pe drumul lui, dar as vrea sa ii vorbesc despre golul pe care l-a lasat si despre usa mea mereu deschisa pentru el. Despre faptul ca timpul si despartirile nu conteaza pentru prieteniile cu adevarat importante. Am plecat insa la drum cu inima usoara si fara bagaj si mi-am pastrat poezia. Ganduri despre povara rutinei si despre cum trebuie sa-ti pastrezi mereu spiritul liber si sa nu te pierzi in incercarile zilnice. Despre oameni nefericiti care nu incearca sa iasa din cercul vicios in care sunt bagati. Despre neputinta de a-i ajuta. Si despre nevoia de a scrie la fel de mare ca cea de a respira.