Nicoleta

O dimineata adormita in metroul bucurestean. Mai putina aglomeratie ca de obicei, poate si din cauza orei tarzii. In ultima vreme nu prea mai merge trezitul in crestetul zorilor oricat as incerca. Ma asez pe scaun, usurata ca am prins loc. Asa pot sa mai motai putin pana sa schimb metroul in drumul nesfarsit catre munca. Dar dulcele somn mi-e tulburat de un miros patrunzator de ceapa. Alaturi de mine, o fata imbracata in trening cu sapca pe ochi manca cu pofta dintr-un sendvis a carui ingrediente le puteai ghici cu usurinta.
- Stiti cumva cum ajung la Preciziei ? o intreaba ea pe doamna din fata ei.
- Cobori la Unirii si acolo schimbi.
- Si mai intreb ?
- Da, acolo mai intrebi.
La Unirii urmaresc suvoiul de oameni si am grija sa ma misc destul de repede sa nu dea peste mine. O vad in fata mea pe fata din metrou uitandu-se nedumerita si dezorientata catre scarile rulante.
- Nu pe aici. Daca vrei sa mergi la Preciziei trebuie sa o iei pe acolo. Vino cu mine ca si eu merg intr-acolo, ii spun cand vad ca singura nu o sa o scoata la capat.

- Multumesc mult. Sa va dea Dumnezeu sanatate ! zise fata zambind.
Mergem impreuna prin pasaj si tanara incepe sa imi povesteasca :
- Stiti, sunt de la casa de copii. Acum ma duc la o doamna care o sa-mi dea mancare si o sa mergem la biserica. E asistenta la camin si dintre toate fetele m-a ales pe mine. Azi dimineata am primit dulciuri multe. A venit un strain care ne-a adus dulciuri si ne-a trezit pe toate fetele.
Ochii ii stralucesc de bucurie in timp ce povesteste minunea.
– Azi e ziua mea. Ma cheama Nicoleta.
Mergem prin pasaj, eu alaturi de Nicoleta, ea povestind vrute si nevrute cu zambetul pe buze. Din cand in cand bate din palme, ca un fel de tic.
Intram in metrou si Nicoleta gaseste un loc liber. Se aseaza.
- Vreti sa stati jos ? ma intreaba.
- Ah nu, multumesc.
Alaturi o tanara adolescenta pe un scaun vorbeste animata cu un barbat care sta in picioare. Zambeste barbatului care ii era probabil frate, unchi sau ceva. Nicoleta e dornica sa intre in vorba. Se uita lung dupa fata si cand aceasta intreaba cat mai e pana la Craciun, spune :
- Craciunul e pe 26 parca, nu ?

Cum nu e bagata in seama, se intoarce catre mine si isi ascunde dezamagirea. Imi povesteste vesela ca peste doi ani o sa intre intr-un apartament social si ochii ii sclipesc de bucurie. Cum ma asez si imi scot cartea incepe sa citeasca si ea peste umarul meu. E foarte mandra cand intelege o expresie si spune in gura mare ce inseamna. Imi povesteste pe acelasi ton de conversatie usoara tot felul de lucruri socante.

Nicoleta coboara la Gorjului nu inainte de a primi o bomboana de menta de la o doamna din metrou. Lasa in urma zambetul ei de copil bucuros si recunoscator pentru lucrurile marunte care fac viata mai frumoasa si uimirea mea pentru capacitatea ei de a comunica atat de natural.