In ultima vreme a trebuit sa fac mai mult lucruri "necesare" si nu lucruri pe care as fi vrut sa le fac. Ma intreb daca nu s-ar impune o schimbare de prioritati. Si ma mai intreb daca nu ar trebui sa spun nu mai des. In alta ordine de idei mi-am cam ignorat blogul si scrisul in general, dar am de gand sa revin pe calea cea buna in acest sens.
Weekendul trecut am gustat din nou sarea din apa in Vama Veche. Are gust de vara si de vacanta. Revin aici in fiecare an ca sa ma regasesc si sa reflectez, sa fac intr-un fel bilantul. Si ca sa mananc hamsii bineinteles. Si ca sa fiu din nou uimita de cat la fel pare ca si anul trecut, ca si acum doi ani, desi viata in Vama e efemera. Vama traieste vara, moare iarna si reinvie in fiecare an de 1 Mai. E distractie in Vama insomniaca, dar sunt si drame si lacrimi. Si prieteni vechi si neprevazut. Si tentatia de a repeta greseli din trecut. Si cafeaua amara si tare de la Stuf. Si dansul pana in zori. Si multa muzica buna, peste tot. Si luni insangerate si rasarituri pe Ravel. Oameni facand dragoste pe plaja si maestri in jocul de table. Pirati cu parul lung si alb si cercei in urechi tinand de mana copii care vor deveni probabil si ei pirati de Vama.
Razvan are impreuna cu fratele sau, Sebi o afacere cu biciclete reconditionate aduse in majoritate din Olanda. L-am cunoscut la munca si mi-a sarit in ochi din cauza masinii pe care o conducea. Ei bine da, fetele se uita dupa masini, mai ales cand e vorba de un Volkswagen Transporter portocaliu :)
Mai tarziu am aflat despre dragostea lui pentru biciclete si mi s-a parut interesant va povestesc despre o initiativa altfel, despre un proiect care-mi place. Asa ca m-am aventurat in Showroom-ul de la Universitate ca sa-l iau la intrebari, sa-mi satisfac propria curiozitate, dar sa am ce va povesti si voua.
Intr-o seara de primavara am patruns in apartamentul vechi, dar proaspat renovat, plin de biciclete aliniate frumos asteptandu-si stapanul. Razvan are o poveste pentru fiecare dintre bicicletele lui. Ma intampina zambind si imi vorbeste despre avantajele de a avea o bicicleta nepretentioasa dar plina de personalitate.
- Mersul pe ea e o placere. Din cauza pozitiei pe care ti-o ofera, mult mai inalta, spatele mai drept, poti sa admiri tot. Pot sa spun ca mergand pe o bicicleta de oras am vazut multe chestii in Bucuresti pe care mergand cu masina sau cu o alta bicicleta de munte nu le puteam observa. Iar daca stai sa te gandesti si incerci sa vezi ce au vazut ele, ramai masca. Sunt plimbate si merse numai prin Olanda, prin Amsterdam. Numai sa incerci putin sa te pui in locul farului de pe bicicleta, sa fie ochiul tau si sa te gandesti ce a vazut la viata ei timp de 30 de ani in Amsterdam...
L-am intrebat despre inceputuri.
- Treaba fost destul de simpla. Noi eram pasionati de biciclete ca e un mijlocul de transport care nu te lasa la greu, niciodata prea cald, niciodata prea frig, niciodata transpiratie, niciodata trafic. Stii simplu, de aici pana acolo ajung in 20, 25 de minute. Iar primii clienti au fost prietenii. Ei ne sustineau si le placea si ideea de biciclete, olandeze mai ales.
Am dat un tur in showroom si mi-a aratat bicicletele, dar mi-a raspuns si la intrebari, dupa cum puteti vedea in filmuletul de mai jos :
As vrea sa le multumesc celor doi Razvani pentru ajutor :
- Razvan Stelian pentru filmare, atunci cand disperam ca nu are cine sa ma ajute cu camera
- Razvan Iordache pentru montaj, atunci cand eram sigura ca nu o sa am ce filmulet publica
Acesta nu va fi chiar un interviu pentru ca nu am notat nimic, ci mai degraba o povestire a unei conversatii foarte interesante pe care am avut-o si am savurat-o. Atat de mult incat am facut greva si nu am notat nimic. Sper sa imi amintesc toate lucrurile pe care am vrut sa le impartasesc. Si imi asum subiectivitatea. Am zis.
Ciprian parea reticent in a-mi acorda interviul si am fost placut surprinsa cand a acceptat. "Sunt mai obisnuit sa ascult decat sa vorbesc", imi spune el. Nici eu nu prea imi facusem temele, nu aveam intrebari pregatite, dar speram sa pot improviza la fata locului.
Motivul pentru care am vrut sa fac acest interviu este intrebarea pe care mi-o pun perpetuu, obsedant : cum e sa iti castigi existenta facand ceva ce iti place ? Sunt prea putini cei care o fac si eram interesata de motivatia si obstacolele pe care le intalneste cineva care vrea cu tot dinadinsul sa urmeze o cale dupa ce a gasit-o.
L-am intrebat cand si-a dat el seama ce vrea sa faca. Mi-a spus ca din liceu. Pregatit pentru o viata tihnita de economist, a intors brusc la 180 de grade cand si-a dat seama ca nu e pentru el. A incercat mai multe meserii si a ales sa nu mai faca lucruri care nu-i faceau placere. Cea mai mare satisfactie a avut-o cand, implicat intr-un proiect social a avut grja de niste copii fara familie. Imi vorbeste despre problemele pe care le au acesti copii, despre diferenta dintre supravietuire si devenire, despre trauma de a nu avea familie. Despre multumirea pe care a simtit-o cand s-a intalnit cu unul dintre ei dupa multa vreme.
Firul conversatiei decurge liber si nu intrerup. Povestea asta nu o scriu eu ci il las pe el sa o scrie. Sarim de la una la alta, vorbim despre lucruri serioase sau ne indepartam de la subiect. Alunecos ca un peste lasa uneori intrebarile in aer, schimba subiectul pentru a reveni, raspunde dar tot lasa loc de nedumerire.
Imi vorbeste despre proiectul in care e implicat acum. E planificat sa se deruleze pe 5 ani si are ca scop integrarea persoanelor cu dizabilitati prin gasirea / crearea de locuri de munca. Zambeste povestind.
Ciprian crede in magie. Iar magia e potentialul pe care il are fiecare dintre noi.
