Roma

Ploua la Roma si nu aveam umbrela. Picioarele mele nu-si mai aminteau cati pasi facusera. Toamna tarzie mirosea a iarna si o simteam calduta pe piele. Soarele se ascundea de multimea babeliana de turisti neobositi. Mirosea a oras frumos, elegant si a ceva indescriptibil. Pierduta pe stradute trageam adanc in piept aerul  proaspat de vacanta. Roma are gust de Tiramisu si cafea fierbinte si neagra. Verde si umeda imi zambeste printre lacrimi. Ploua de trei zile si pamantul  e sidefat. Il calc cu delicatete. Mi-e foame de frumos. Imi ofera muzee in care-mi astampar foamea pana cand frumosul face parte din mine. Imi ofera stradute pitoresti pe care sa ma pierd. Si senzatia aceea trista si imbatatoare de libertate.

Povestiri din Turcia : Sali

Autocarul intra glorios in orasul Bergama. Aerul conditionat ne protejeaza de caldura de cuptor a sfarsitului de octombrie. Inca o oprire pentru a vedea pietre. Turcia este facuta dintr-un sir nesfarsit de ruine peste care turcii otomani au construit un imperiu si apoi o republica.

Ies din autocar si caldura ma izbeste in fata. Nu ma plang, in Romania e frig si toamna si gri. Eu traiesc o a doua vara in aceste doua saptamani de vacanta.

Doua drumuri se deschid in fata mea : in sus catre ruine, in jos catre orasul prafuit. Si cobor pe straduta pietruita. Inima imi bate cu putere. Strada e pustie cu exceptia catorva barbati pe scootere care ma privesc lung. Imi continui drumul si nici eu nu stiu unde ma duce. Ma opresc la casa rosie, fost templu pagan si apoi biserica crestina, acum parasita si in ruine. Culeg o maslina si o bag in gura. Are gustul amar al libertatii.

Un turc batran se indreapta catre mine.

 - Buna ziua. Sunteti turista ? De unde sunteti ? ma intreaba el intr-o engleza buna.
 - Din Romania.
 - Va pot invita la un ceai ?
 - Cu placere.

In gradina umbroasa din fata magazinului de covoare al lui Sali imi sorb cu emotie ceaiul. Negustorul de covoare imi povesteste despre covoarele lui, despre specificul celor de Bergama si incearca sa ma tenteze sa cumpar. Ii explic ca un covor nu intra in bugetul meu si apoi nici usor de transportat nu e. Ma intreaba cum e in Romania. Povestile curg, ceaiul de mere e bun si compania placuta. Timpul zboara si imi dau seama ca ar trebui sa ma intorc.

Sali imi strange mana.

 - Sa nu ma uiti, imi spune el.

Intre patru pereti

Lumea mea s-a redus la patru pereti de cateva zile. Doctorul m-a consemnat la a vedea realitatea gri printre gratiile geamurilor mele de parter de Berceni. Intocmai ca Raspunzel din turnul sau privesc la cotidianul pitoresc al cartierului. Si personajele basmului meu sunt cainii pasnici dar numerosi care dau concerte sub geam noaptea pe la trei, vecinii supercuriosi, copacii tristi. Berceni-ul e un cartier unde muzica e la inalta pretuire. Vecinii mei imi incanta dupa-amiezele cu manele de suflet sau hituri precum Last Christmas si Treceti batalioane romane Carpatii.

 Trecerea anotimpurilor e bine marcata cand te apropii de metrou la Piata Sudului. Primavara, comerciantii regatului ne delecteaza cu martisoare si ghiocei. Toata vara poti cumpara pepeni imensi de la nesfarsitele tarabe care blocheaza circulatia pietonala, iar toamna varza. Iarna e sezonul brazilor frumosi care impodobesc parcarea si o buna parte din trotuar. In noaptea de cerneala cand astepti postalionul 77 alaturi de multi alti curajosi calatori poti avea placerea de a asculta o domnita blonda care doineste in parcare caci se apropie alegerile. Cei cativa negustori si clientii lor o urmaresc cu uimire si admiratie. E anotimpul verzei in Berceni.

 Postalionul 77 e un loc de marete aventuri si idile. Pot sa va povestesc ce mi s-a intamplat acum cateva zile cand ma indreptam spre metrou. La o statie urca un haiduc smead si chipes si se aseaza langa mine, atat de aproape ca nici o albina nu ar fi putut trece printre noi. In nevoia mea de a respira ma retrag doua scaune mai incolo.

- De ce fugi de mine ? Nu-ti place cum sunt imbracat, cum miros ?

Ma uit la haiducul chipes care credea ca din pricina tenului sau smead nu vroiam eu sa stau langa el.

 - Nu e vorba de asta, dar din principiu nu-mi place sa se bage cineva asa in sufletul meu, ii spun.

Nu insista, dar tine cu tot dinadinsul sa imi ofere un odorizant de camera din cele doua pe care le tinea in mana.

 - Le-am cumparat pentru mine, imi spune el. Nu vrei unul ? Miroase a portocale. Imi place foarte mult mirosul de portocale.

 Cu tact, dar cu fermitate ii spun ca am deja odorizant de camera. Coboara la prima statie salutandu-ma.

 In timp ce scriu, bormasina duduie vesela si zgomotul ei se impleteste cu ciripitul numeroaselor vrabiute care se adapostesc in copacii de langa geamul meu. Emblematic.

Calliope, unde esti ?

Eu nu stiu cum mergea treaba cu poetul care isi gasea inspiratia in izolare. Pentru mine rutina zilnica si serile linistite sunt moartea Calliopei si a lui Euterpe sau a tot ce inseamnau ele. Pierduta intre probleme "importante" si mailuri in hatisul demn de Diavoliada lui Bulgakov uit in fiecare zi cate putin cine sunt. Si atunci mai sterg un pic de praf trofeele si imi amintesc de culori. Cum visam frumos cand totul era promisiune. Si incerc sa-mi scot din privire incrancenarea pe care o vad oglindita si in ochii obositi ai oamenilor care se intorc de la munca. Si sa nu ma imping. Si sa nu ma supar pe cel ce se impinge pentru ca ii stiu oboseala si frustrarea si deznadejdea. Si inteleg de ce ai plecat. Si te aprob de fiecare data cand iau avionul. Dar pana la urma ma intorc.

Fila de jurnal

Nimic nu mi-a mai spus in ultima vreme scrie-ma! si nu stiu cum sa imblanzesc pagina alba. E greu sa scrii dupa multa tacere. Imi tot fac promisiuni ca voi scrie mai des, dar nu reusesc sa ma tin de cuvant. Insa nu v-am uitat pe voi cei cativa cititori ai mei. Pot sa va spun ce am aflat in aceasta vara uimitoare.

Am aflat ca poti fi stapanul lumii in Vama Veche daca esti cu oamenii care trebuie la concertul la care trebuie. Si pentru prima data am simtit spiritul Vamei curgandu-mi prin vene.



Am aflat ca desi traiesc de ceva vreme in tara asta, inca mai descopar colturi care ma surprind prin frumusete si vivacitate si fatete pe care nu le stiam, doar privind prin ochii altcuiva.

Am aflat ca cel mai frumos cer instelat poate fi la Sulina pe plaja. A fost a treia oara in viata cand am vazut un astfel de cer. Si nu, nu e cel din imagine. Din pacate nu am facut vreo fotografie.

Am aflat ca vechile iubiri nu mor, ele se transforma in prietenii. Dar si ca prietenii te accepta asa cum esti. Chiar si mai dezordonata, sau...

Am aflat cum e sa te lasi purtat de val si sa-ti placa tarmul pe care esuezi. Cum e sa ai mici probleme dar sa nu conteze. Cum e sa-ti bata neasteptatul la poarta, sa te sperii dar sa il si doresti.

Cum e sa vrei sa speri.

Stangacie

In ultima vreme sunt cam impiedicata. Ma incurc pe mine insami, imi pierd ideile si gasesc altele in loc, uit unde am pus lucruri si nu am liniste. Si mai sterg praful in locuri demult uitate. Iar respiratia ma doare de parca ar fi miez de iarna. E liniste in stangacia mea si pasii mei lasa urme pe nisip care nu se sterg usor. Am visat despre vara si inca mai simt caldura ta in visul meu.

Scriu...deci exist

Am lipsit din viata mea, prea ocupata cu micile ghionturi zilnice pentru a mai putea respira. Condeiul meu a tacut timorat, dar acum ma bantuie. Asa ca l-am luat iar in mana, inmuiat in cerneala asta noua care miroase a vacanta si a speranta. Si creionez. Creionez rasarituri in Vama, solouri de chitara la Sibiu, vant in par navigand pe bratul Dunarii Sulina. Deschid cu greu ochii ca sa va privesc. Si iata ca va pot vorbi iar.

Pe urmele lui Hansel si lui Gretel...la Piatra Mare

  

  

Nunta

E vara, lumea se casatoreste. Vrand nevrand m-am trezit si eu angrenata intr-o astfel de ceremonie. Prietena mea cea mai buna din timpul liceului si multa vreme dupa s-a casatorit weekendul acesta. In rochita eleganta cu fundita peste pantecul care ascunde o noua viata si cu ochii mustind de emotie. Si de bucurie calma. Danutz devenita materna chiar inainte de a naste. Si masina timpului m-a dus inapoi pe vremea cand eu eram blonda si ea era slaba batz si visam impreuna. Si ne impartaseam secrete. Si complotam. Si vorbeam despre baieti ore intregi si jucam remi ofticandu-ne rau de tot cand pierdeam.
Revenind in prezent, iata-ma intr-un rochitz elegant incercand sa nu fiu nervoasa si zambind soferului de taxi care gasea in orice stop pretext sa citeasca Gazeta Sporturilor. Drum cu oprire la florarie. Unde un pusti sucar cu ochelari de soare imi iese in intampinare in ghereta dotata cu aer conditionat. Cu maini experte imi insurubeaza un buchet roz peste care pune solemn un cartonas cu "Casa de piatra!" si imi da restul cu 5 lei mai putin fara sa clipeasca. Pesemne pretul pentru ca am avut de-a face cu un asemenea meserias. Revenind la vajnicul cititor al Gazetei Sporturilor dau comanda de linie expres pana la Starea Civila. Unde ma si depune dupa o conversatie pasionanta despre cat de greu e sa inlaturi parul de pisica si cat de bine e sa fii casatorit. Lucru pe care mi-l recomanda si mie cu caldura. Zambesc politicoasa pentru ca domnul e dragut. Capata o atitudine patern binevoitoare fara insa sa se dezica de politetea aproape ceremonioasa.
Iata-ma deci depusa la destinatie si parasita cu cele mai calde urari pentru mine si pentru prietena mea mireasa. Multa lume s-a casatorit weekendul trecut - activitate foarte productiva pentru demnii reprezentanti ai legii. 20 de lei la persoana care te intreaba daca il iei pe X in casatorie, inca 200 la fotograf inmultit cu 1 nunta la 10 minute, asta face... dar mai bine calculati voi. Sa fie intr-un ceas bun! Ajungem pe la 10, cand ceremonia ar fi trebuit sa inceapa la 10 jumate. Nu apucam sa facem multi purici afara ca o doamna guraliva ne baga inauntru. Ramane surda la argumente cum ar fi ca nu toata lumea a sosit inca si ceremonia incepe. Cum mai sunt inca persoane care asteapta afara, trebuie sa ne grabim. Iar ca sa fim eficienti si sa nu pierdem mult timp, doamna ne da indicatii regizorale si pur si simplu nu poti sa te pui cu ea. Cu un aer matern il tachineaza pe mire si ii spune miresei sa zambeasca la poze. Si pana sa te dumiresti, gata, au si facut pasul, e oficial. Au pus pe hartie ce aveau deja in inimi. Si momentul emotionant e scurtat de aceeasi doamna general care ne ajuta indatoritoare sa ne aranjam scolareste pe scara. Incropim o bolta de flori sub care mirii cumintiti de emotie pasesc solemn. Ploaie de confetti si orez. Care intra in toate locurile inadmisibile. Si apoi poze. Poze sub bolta umbroasa, poze in iarba. Poze cu blonda sexy, prietena cu mireasa. Pana sa terminam cu pozele mai ies doua cupluri. O mireasa cu buline si un cuplu batraior. Soarele topeste tot. Inotam in transpiratie si decidem sa ne indreptam spre urmatoarea destinatie pana sa disparem de tot sub caldura sa.

Casa lui Danutz e asa cum o stiam de ani, primitoare cu multe flori si linistita. Deocamdata e doar familia si eu - intrusul. Un intrus rasfatat la maxim de parca as fi fost in propria mea familie. Hamesiti, dam iama in sarmalele care se topesc in gura. Basculez un numar rusinos de marturisit aici.
Si oaspetii incep sa apara si se aseaza la mesele frumos aranjate. Femeile legate de o calda camaraderie sporovaiesc vesele. Ajutoarele la bucatarie s-au inmultit si le vad cu sortulete peste rochiile frumoase. Barbatii din familie au grija ca mesenilor sa nu le lipseasca nimic si mai ales bautura. Se rade, se danseaza si se chiuie. Mama miresei ar vrea sa joace si ea dar nu poate din cauza unor probleme de sanatate. Zambeste insa si e fericita. Mireasa are stele in priviri desi si-a pastrat limba ascutita. Dar mirele are constelatii intregi.
Eu am fost tranformata in jucarie de catre nepoata miresei. Zgamboiul slab ca o scandura cu ochii mari arunca porunci copiilor mai mici si nu numai. O alerg in jurul mesei sub privirile nuntasilor. Fac echipa cu un pusti de 4 ani. Cu mainile lui micute incearca sa o tina ca eu sa o pot gadila. Nu reuseste. Pustoaica alearga sprinten si trebuie sa ma folosesc de siretlicuri ca sa o pot prinde.
Se uita la mine cu ochi mari :
- Dar tu ramai aici, nu-i asa ? Sa-ti aduc ceva, un pahar de apa, de Cola ?
Reusesc sa scap de micul monstru fermecator cu ajutorul miresei si ma indrept catre casa pe cand soarele se pregatea si el de plecare lasand in urma caldura inabusitoare si niste nuntasi veseli.

Perioada mea Callas

Nu ma pot opri din ascultat Maria Callas, asa ca dau mai departe :)

Cantecul

Vara se taraste lenes prin Bucuresti. Afara e cald, dar in camera e racoare si ma scufund in cartea palpitanta. Cainii au facut liniste pentru un moment. Cineva canta. O femeie cu o voce puternica, frumoasa. Ma bucur de muzica, de lumina, de racoare si zambesc singura.

 - Taci cioara ! se aude din blocul de alaturi un glas de femeie.

Ies la geam ca sa vad o tiganca frumoasa urmata de un baietel cu ochi suspiciosi. Imi zambeste si ma intreaba daca nu am sa-i dau ceva, vreo vechitura.

 - Canti foarte frumos, ii spun. Vin acum sa iti dau ceva.
 - Te asteptam atunci, imi spune ea.

Pescuiesc niste bani din portofel si ma grabesc. O gasesc unde o lasasem, tot cu zambetul pe buze. Canta in continuare pentru mine.

 - Taci, fa, odata ca vin sa te bat ! se aude o voce - de data aceasta de barbat - din blocul vecin.

 - Mai bine ai tacea, ii spun cu parere de rau.

 Zambetul nu-i dispare de pe chip. Ma intreaba daca nu am vreo haina veche, aratandu-mi fusta ei lunga, frumoasa. Alaturi de ea, baiatul slab ca un tar ma priveste cu neincredere. Ii dau niste bani si ne luam la revedere. Ea se indeparteaza in tacere.

Si uite asa, din cauza mea o tiganca frumoasa era sa manance bataie.

Sulfina Barbu si gogoseria de la metrou

Weekendul trecut nu am avut intalnire nici cu valurile inspumate ale marii si nici cu crestele incununate de nori ale Carpatilor dupa cum planuisem. Am avut intalnire cu ... matura. Am ignorat si soarele tentant si parcurile verzi pentru a avea grija de casuta mea. Echipata de scandal smotruiam cu spor cand suna la usa. Deschid si vad trei tineri printre care o pustoaica inaltuta cu ochelari si pistrui. Imi zambeste si imi intinde o sacosa frumoasa :

 - De la Sulfina Barbu.
 - Nu, multumesc.

Inchid repede usa peste fatza dezamagita a pustoaicei si ma intorc la datorie. Dupa multe actiuni "palpitante" pe care nu le voi descrie aici, imi rasplatesc efortul cu o gogoasa de la gogoseria de la metrou. Nici nu musc bine din ea ca vanzatoarea ma striga.

 - Domnisoara, nu vreti o prajitura ?

Ba bine ca nu. Prajitura de ciocolata era delicioasa. Si atunci ma intreb daca nu e mai bine sa faci "cadouri" dupa ce esti ales si nu inainte. Chestie de ...marketing. Dar eu nu ma prea pricep la asta.

Bonn - jurnal de calatorie (1)

Mi-am luat iar rucsacul in spinare dupa multa vreme sa bat drumuri necunoscute si sa intalnesc hazardul. Asa ca anul acesta am petrecut un 1 Mai sub soarele bland al Bonnului. Mai mult de atat acest post ar trebui sa fie despre prietenie si despre inca o piesa din puzzle-ul cunoasterii. Nici un ingredient nu a lipsit calatoriei mele. Nici macar hazardul de care vorbeam la inceput.

Asezata confortabil in avion imi scot tacticoasa cartea. Il ador pe Camus si l-am ales pe post de companion de drum. Omul sau revoltat imi face cu ochiul ademenitor. Domnul de langa mine zambeste. Brunet, in jur de 40, relaxat.

- Asta e o carte care m-a schimbat. In urma cu 10 ani citeam Camus. Insa nu mai sunt intru totul de acord cu el, imi spune el in engleza. Acum sfatuiesc oamenii in cariera.

Vorbim de Paris unde el a stat 5 ani si dupa care e inca nostalgic. Oboseala dupa o noapte nedormita ma cuprinde si inchid ochii. Ii deschid buimaca tocmai cand aterizam, cateva mii de kilometri mai incolo. Tovarasul meu de drum ma ajuta cu bagajele si urmez sirul ordonat de calatori. Imi iau la revedere de la el pentru a ma regasi cu prietena mea si aventura incepe.

Bonn-ul pare linistit si e mai mic decat as fi crezut.Un oras de 300 000 locuitori, nu e ce ma asteptam eu de la o fosta capitala. Bucurestencei din mine i-a lipsit putin agitatia dintr-un oras mai mare. Insa e verde, iar timpul se scurge aici in alt ritm. Totul nu mai e doar lupta pentru supravietuire si nici nu intalnesc micile racaieli cotidiene din Bucuresti. Aici ai timp sa cugeti. Rinul insoteste lenes biciclistii de pe malurile sale, caci nemtii sunt fani ai acestui mijloc de locomotie. Dar cel mai frumos lucru din Bonn au fost ... romanii. Omul sfinteste locul. M-am trezit aruncata fara veste intr-o comunitate unita si primita fara  umbra de indoiala, plimbata cu cei mai buni ghizi pe care i-as fi putut avea. Si carora le multumesc pentru ca au adus magia in calatoria mea. Si planurile se fac pe loc si nu stiam unde voi ajunge, stiam doar ca va fi frumos.

 

Marburg e un orasel medieval si acolo se afla cea mai veche universitate protestanta din Germania precum si doi prieteni. Ajungem impartind o masina cu 3 fete blonde. Ca o alternativa la tren sau la masina personala, poti sa calatoresti cu cineva care merge in aceeasi directie si pe care-l gasesti pe Internet. E cel mai convenabil mijloc de transport, destul de popular si de convivial daca intelegi limba.

Marburgul de pe coline are casute scoase din povestile fratilor Grimm, e mai mic si mai elegant decat Bonnul. Si sunt si conduri rosii si pitici.

 Luam liftul si apoi mai urcam un pic pe stradutele pietruite pentru a ne bucura de vederea de la castel. Multi turisti batrani dar si nemti blonzi profita de soare. Unii ne saluta cand trec pe langa noi.

 Discutiile se innoada in micul nostru grup, limbile se dezleaga si dupa ce trecem in revista obiectivele turistice, ajungem sa discutam despre cum e viata in Marburg. Despre cat de greu e pentru un strain sa prinda radacini. Despre ploaie. Despre cei lasati acasa. Despre dor. Iar picioarele noastre nu obosesc lesne. Ne poarta pe stradute, printre case vechi si in biserici. Doar soarele prietenos reuseste sa tina pasul cu noi, iar lumea se mira pentru ca el nu isi face prea des aparitia aici.

Dar povestea mult mai repede se povesteste decat se infaptuieste si dupa o zi de basm, ne prabusim filozofici pe balcon contempland cu o cana cu bere in mana peisajul verde in noaptea linistita, cerul instelat si perspectivele zilei de maine.

Sar' mana pt poze Alex si Mitrut !

Om mani padme hum, dupa cum spunea cineva pe acolo :)

Cateva randuri, cateva ganduri

Iar am lasat timpul sa curga peste mine si copacii sa se inverzeasca fara sa-mi ceara permisiunea. Si imi descopar prieten vechi in prieten nou si recunosc acei ochi. Si e sfasietor de trist. Si tu esti mult prea departe, doar vestigiile descoperite intamplator vorbesc de vremuri demult uitate. Si totusi, daca ma uit mai bine nu e decat un servetel ingalbenit uitat intr-un fund de sertar impreuna cu alte hartii care ma defineau. Pentru ca acel eu e acum ea. Si ma simt eu nu ea, ma simt nou - nouta, de-abia iesita din tiparnita mirosind a hartie proaspata.

De poveste.... la One world

Am fost la proiectia a doua documentare la festivalul dedicat drepturilor omului One World sa caut putina magie si am gasit-o in sala plina de la Corso. Am vazut doua filme diferite prin realizare si prin ideile vehiculate, fiecare special in felul lui. Primul, Bedtime Stories from the Axes of Evil vorbeste despre puterea basmelor de a apropia sau indeparta oamenii, dar si despre valori comune. Este el insusi o poveste de spus la gura sobei. Filmat de studenti americani la film, urmareste alaturi de copiii coreeni, irakieni si iranieni firul a trei povesti traditionale. Vibeke Bryld, regizoarea daneza a fost cu noi in sala sa ne raspunda la intrebari. Asa am aflat ca filmul a fost o reactie la un discurs de-al lui George Bush din 2002 : "Aceste state, impreuna cu tarile lor aliate, constituie o Axa a Raului care ameninta pacea mondiala". Al doilea Intr-o zi vom fi fericiti ne-a plonjat direct in realitatea unui orasel minier sarac din Polonia, Lipiny. Pe cat de stilizat a fost primul documentar, pe atat de plin de viata a fost al doilea. Daniel, un adolescent de 16 ani traieste cu bunica sa si isi doreste sa realizeze un film despre visele celor din jur. Asa ca se targuieste pentru un telefon mobil si apoi pentru o camera furata si incepe sa ia interviuri. De la batrani la copii, fiecare a avut sau are un vis. Cel mai frumos raspuns e insa cel al bunicii sale, Aniela : am visat sa am un nepot ca tine. Cu picioarele bine infipte in pamant, Aniela isi gaseste repede reperele, stie sa ia ce-i mai bun din situatia in care este si mai ales stie sa isi sprijine nepotul. Filmul e atat de viu, incat a starnit hohote de ras in sala. Si se pare ca a avut si happy end. Daniel in urma filmarii la acest documentar (de altfel el a venit cu ideea) cat si la un alt film si-a permis sa schimbe scoala pe una mai buna si sa faca studiile pe care si le dorea.

Weekend cu gust de qwankido in Mall

Weekendul trecut m-am intors la o dragoste mai veche cu emotie si recunostinta : qwan ki do-ul. In cadrul AIESEC - Global Village a avut loc in Mall Vitan o demonstratie de Qwan Ki Do facuta de colegii mei de sala. Fostul magazin amenajat ca loc pentru manifestarea culturala geme de lume. Tobele vorbesc de tinuturi indepartate si exotice. Cu fiecare zambet strainii de la standuri incearca sa te tenteze sa le vizitezi tara. Iti poti scrie numele in japoneza sau poti sa incerci parfumuri exotice din Arabia Saudita. Tunisienii iti propun condimente delicioase. Francezii, benzi desenate. Ratacesc de la un stand la altul in cautare de mici comori. Ii vad pe colegii mei imbracati in Vo Phuc printre vizitatori. Si se face liniste si se face cerc. Incepe. In fata multimii curioase dragonul se plimba, se scarpina, adoarme.

Animalul galben se misca fluid, se joaca si nu cunoaste decat ritmul tobelor batute de Hoanh Su. Si aduce dupa el maiestria colegilor mei. Pe rand privitorii descopera diferite tehnici, de la inlantuiri de lovituri si blocaje, la tehnici cu partener, la tehnici "animaliere" si pana la maiestria inelelor.

Demonstratia trece in revista o paleta variata de tehnici si fiecare isi aduce aportul in functie de gradul si cunostintele sale. Punctul culminant : coregrafia maiastru realizata unde o fata fugareste un baiat care incearca sa ii ia ghiozdanul si il si capaceste cu aceasta ocazie.

Apoi toti eroii se strang in fata unei beri in pura atmosfera de camaraderie. Dar asta e alta poveste...

PS. Multumesc Mircea pentru poza cu dragonul :)

Blues de primavara

Nu stiu muzica mai expresiva decat bluesul pentru a spune ce ai pe suflet. Si se pare ca eu in ultima vreme scriu in ritm de blues. Scriu, visez. Schimbari in micul meu univers ca furtuni intr-un pahar de apa. Mari absente care se eternizeaza si ma fac sa ma gandesc ca totul e trecator. Si gustul cand amar cand dulce pe care il simt pe limba. Si senzatia de libertate. Ma simt usoara ca o pana si imi place sa fiu asa. De parca primavara asta s-a nascut intai la mine in suflet apoi a iesit sa incalzeasca orasul si oamenii.

Incubator

Am auzit de la un prieten care a auzit de la un prieten de o petrecere mai deosebita si asa am ajuns in Incubator. Trei fete tropaind in cizmulite in noaptea de cerneala si o cladire industriala de pe strada Popa Nan. La ultimul etaj deschidem usa si ne trezim intr-o hala tapetata cu cartoane de oua si lampioane albe rotunde. Copaci din scanduri vopsite in alb sunt impodobiti cu beculete rosii. O fata cu o coronita de lacramioare peste parul tuns scurt ne intampina calduros. Inauntru o multime de oameni colorati. Miroase frumos a cafea in acest decor ciudat unde oamenii isi urmeaza pasiunile. Putem cumpara tablouri, bijuterii de hartie sau sapunuri, toate handmade. Cativa danseaza. Un cuplu de indragostiti nu se pierde din priviri in timp ce se misca expert pe ritmuri vesele. Si totusi, asa cum am fost preveniti la intrare, aceasta nu este o petrecere ca oricare alta. Inima ei o reprezinta atelierele. Ateliere de orice. Cand cineva stie sa faca ceva, poate impartasi cunostintele sale cu cei care doresc sa invete.





Dansuri irlandeze, cultura si obiceiuri aromane, tangou, patchwork,  autoaparare, standup si cantari, se succed unul dupa altul facandu-ne pofta sa ne inscriem.  Imi simt mintea zumzaind, fermecata de idee, fermecata de loc si de oameni, dorind sa revin.

Cu capul in nori si picioarele in baltoace

Cam asa se rezuma existenta mea in acest anotimp ud. Si ca tot omul ce se respecta ii boscorodesc pe cei care nu dau zapada la o parte in timp ce fac slalom printre dunele de nameti si inot vesel in baltoacele clipocinde. Nu am mai parasit orasul asta alb si zgomotos de ceva vreme si ma mananca talpile. Dar cum deocamdata trebuie sa stau pe loc, imi zboara gandul catre tari nu neaparat mai calde dar in care pot sa ma regasesc. Sau sa descopar. Si uite asa, cautand prin genti nefolosite de demult si cu dorul de calatorii in suflet am gasit un bilet de metrou din Berlin de acum patru ani. Sa fie un semn ?

Blues si niste ghete murdare

Am mers azi toata ziua cu blues-ul in suflet. Ghetele mele stau marturie cum poti sa sari o baltoaca in ritm de blues. Sunt ude si murdare. Nightlosers ma bantuie de cateva zile si ma fac sa dansez la birou. Piciorul bate ritmul, pixul il urmeaza si mormai cat mai incet cu putinta ca iar se uita colegele ca la urs la mine.




Baietii au concert pe 24 februarie la Muzeul Taranului Roman.

Crampei de cotidian si o urma de nostalgie

Bucurestiul a devenit un imens loc de joaca cu multa zapada. Sub povara iernii incotosmanate lumea isi vede impasibila de drumul parca trasat dinainte. Doar nasurile sunt mai rosii si paltoanele mai groase. Drumul catre munca a devenit o adevarata aventura de cand trebuie sa fac patinaj artistic pana la statia de autobuz. Am castigat olimpiada la balmajitul pe gheata acoperita de zapada. Si in fiecare dimineata ma duc cu hotarare catre locul gri cu cladiri de sticla si rivalitati ascunse sub costume si zambete simandicoase. Ma cufund in tabele si mailuri si probleme de rezolvat pana cand pe nesimtite vine inserarea si atunci ies si ma pierd in ea si imi amintesc din nou de mine. Si devin una din fetzele obosite din metrou, acelea pe care mi-e frica sa le privesc pentru ca sunt lipsite de expresie. Si alunec in reverie sau intr-o carte pana cand, pe nesimtite ajung la destinatie. Si atunci ma inec in marea de oameni care coboara din metrou si imi amestec povestea cu a lor.

Facebook si moartea

Moartea e un lucru cu care te intalnesti mai rar cand esti tanar si te crezi nemuritor. E un lucru care se intampla celor in varsta si cum noi nu o sa imbatranim niciodata, clar, nici nu o sa murim. E insa socant cand se intampla cuiva mai tanar decat tine, cuiva pe care l-ai cunoscut, unei fete frumoase. Si desi natural, e un subiect tabu, greu de abordat.

Pe Andreea am cunoscut-o la facultate. Apoi am fost impreuna la primul loc de munca. O fata draguta, cu ochi albastri, mereu zambitoare. Fara sa fiu apropiata de ea, imi amintesc discutii lenese in metrou, sinceritatea si ironia ei si neintelegerea mea fata de ea. Anii au trecut, am pierdut legatura si singurul loc unde mai auzeam de ea era Facebook. Andreea vedea lumea, iar eu priveam curioasa poze din locuri unde nici cu gandul nu am ajuns. Zambete pe plaje indepartate, orase care te fac sa visezi. Si anul trecut, intr-un trecut nu atat de indepartat, contul ei de Facebook a fost inundat de flori si de tristete. A devenit loc de pelerinaj pentru oameni care au cunoscut-o si au iubit-o. Care i-au lasat ofrande. Nimeni nu a scris insa de moarte, ci doar de dor.

Oare ce se va intampla cu conturile noastre de Facebook cand nu vom mai fi ?

Furtuna si proteste

Furtuna afara. Si iarna care se eternizeaza. Ma zgribulesc in frigul obraznic de ianuarie. Oare poti fi Che Guevarra in Bucurestiul inghetat ? Oare furtunile intr-un pahar de apa conteaza ? Si cat de bine e cand politica primeaza asupra utilului si binelui comun ? Toti scriu in CV "spirit de echipa". Dar oare cati dintre acestia au deschis un dictionar sa vada ce inseamna ? Si de ce sa nu tratezi toti oamenii omeneste indiferent cine sunt ei ? Un pic de incredere valoreaza mult mai mult decat tone de autoritate. Parerea mea.

Tablou de iarna

Iarna este ecou in sufletul meu si frigul aduce atata liniste. Soarele puternic este singurul reflector peste acest ocean de nemiscare. Numai vrabiile mai traiesc, se cearta si zboara jos la ferestre. Boala m-a incuiat in casa si a uitat sa imi mai dea cheia. Visez la primavara si ascult muzici uitate. Si ma gandesc la lucruri ipotetice in nori de fum de tigara. Si sper ca primavara sa imi aduca aproape oamenii dragi care au plecat. Si adulmec aerul dupa un avion care sa ma duca departe. Dar unele vise se implinesc, nu ?