Cotidian invernal

Iarna asta se anunta cu multe nasuri rosii. Si nu vorbesc aici despre cele ale oamenilor de zapada. Viroza asta care circula ii secera pe toti. Pana acum nu a debifat pe nimeni de pe lista ei.

Bucurestiul care a supravietuit sfarsitului lumii mayas, Craciunului si Anului Nou s-a umplut fara veste de controlori. Baieti draguti dealtfel, dar eu tot ma simt ca intr-un film cu hotii si vardistii. Si a inceput  si munca cu multe oftaturi si tristeti. Cu regrete dupa sarbatorile trecute. Stomacelele pline se odihnesc pe scaune la birou in fata unui calculator. Si in inceputul de an friguros te gandesti la vara si la soare si la aventuri extraordinare asteptand o interventie divina pentru o problema care nu mai tine de tine. Si deodata apare el. Slabut, cu ochi obositi, colegul meu, vesnicul partener de tigara. In aceasta scurta evaziune ne impartasim monosilabic sentimentele mutuale de "ia mai lasa-ma in pace" intoarse impotriva lumii, degerand la unison cu ceilalti fumatori curajosi.

Dupa acest scurt moment de glorie pana si perspectiva unei zile gri pare mai frumoasa.

Intre patru pereti

Lumea mea s-a redus la patru pereti de cateva zile. Doctorul m-a consemnat la a vedea realitatea gri printre gratiile geamurilor mele de parter de Berceni. Intocmai ca Raspunzel din turnul sau privesc la cotidianul pitoresc al cartierului. Si personajele basmului meu sunt cainii pasnici dar numerosi care dau concerte sub geam noaptea pe la trei, vecinii supercuriosi, copacii tristi. Berceni-ul e un cartier unde muzica e la inalta pretuire. Vecinii mei imi incanta dupa-amiezele cu manele de suflet sau hituri precum Last Christmas si Treceti batalioane romane Carpatii.

 Trecerea anotimpurilor e bine marcata cand te apropii de metrou la Piata Sudului. Primavara, comerciantii regatului ne delecteaza cu martisoare si ghiocei. Toata vara poti cumpara pepeni imensi de la nesfarsitele tarabe care blocheaza circulatia pietonala, iar toamna varza. Iarna e sezonul brazilor frumosi care impodobesc parcarea si o buna parte din trotuar. In noaptea de cerneala cand astepti postalionul 77 alaturi de multi alti curajosi calatori poti avea placerea de a asculta o domnita blonda care doineste in parcare caci se apropie alegerile. Cei cativa negustori si clientii lor o urmaresc cu uimire si admiratie. E anotimpul verzei in Berceni.

 Postalionul 77 e un loc de marete aventuri si idile. Pot sa va povestesc ce mi s-a intamplat acum cateva zile cand ma indreptam spre metrou. La o statie urca un haiduc smead si chipes si se aseaza langa mine, atat de aproape ca nici o albina nu ar fi putut trece printre noi. In nevoia mea de a respira ma retrag doua scaune mai incolo.

- De ce fugi de mine ? Nu-ti place cum sunt imbracat, cum miros ?

Ma uit la haiducul chipes care credea ca din pricina tenului sau smead nu vroiam eu sa stau langa el.

 - Nu e vorba de asta, dar din principiu nu-mi place sa se bage cineva asa in sufletul meu, ii spun.

Nu insista, dar tine cu tot dinadinsul sa imi ofere un odorizant de camera din cele doua pe care le tinea in mana.

 - Le-am cumparat pentru mine, imi spune el. Nu vrei unul ? Miroase a portocale. Imi place foarte mult mirosul de portocale.

 Cu tact, dar cu fermitate ii spun ca am deja odorizant de camera. Coboara la prima statie salutandu-ma.

 In timp ce scriu, bormasina duduie vesela si zgomotul ei se impleteste cu ciripitul numeroaselor vrabiute care se adapostesc in copacii de langa geamul meu. Emblematic.

Nunta

E vara, lumea se casatoreste. Vrand nevrand m-am trezit si eu angrenata intr-o astfel de ceremonie. Prietena mea cea mai buna din timpul liceului si multa vreme dupa s-a casatorit weekendul acesta. In rochita eleganta cu fundita peste pantecul care ascunde o noua viata si cu ochii mustind de emotie. Si de bucurie calma. Danutz devenita materna chiar inainte de a naste. Si masina timpului m-a dus inapoi pe vremea cand eu eram blonda si ea era slaba batz si visam impreuna. Si ne impartaseam secrete. Si complotam. Si vorbeam despre baieti ore intregi si jucam remi ofticandu-ne rau de tot cand pierdeam.
Revenind in prezent, iata-ma intr-un rochitz elegant incercand sa nu fiu nervoasa si zambind soferului de taxi care gasea in orice stop pretext sa citeasca Gazeta Sporturilor. Drum cu oprire la florarie. Unde un pusti sucar cu ochelari de soare imi iese in intampinare in ghereta dotata cu aer conditionat. Cu maini experte imi insurubeaza un buchet roz peste care pune solemn un cartonas cu "Casa de piatra!" si imi da restul cu 5 lei mai putin fara sa clipeasca. Pesemne pretul pentru ca am avut de-a face cu un asemenea meserias. Revenind la vajnicul cititor al Gazetei Sporturilor dau comanda de linie expres pana la Starea Civila. Unde ma si depune dupa o conversatie pasionanta despre cat de greu e sa inlaturi parul de pisica si cat de bine e sa fii casatorit. Lucru pe care mi-l recomanda si mie cu caldura. Zambesc politicoasa pentru ca domnul e dragut. Capata o atitudine patern binevoitoare fara insa sa se dezica de politetea aproape ceremonioasa.
Iata-ma deci depusa la destinatie si parasita cu cele mai calde urari pentru mine si pentru prietena mea mireasa. Multa lume s-a casatorit weekendul trecut - activitate foarte productiva pentru demnii reprezentanti ai legii. 20 de lei la persoana care te intreaba daca il iei pe X in casatorie, inca 200 la fotograf inmultit cu 1 nunta la 10 minute, asta face... dar mai bine calculati voi. Sa fie intr-un ceas bun! Ajungem pe la 10, cand ceremonia ar fi trebuit sa inceapa la 10 jumate. Nu apucam sa facem multi purici afara ca o doamna guraliva ne baga inauntru. Ramane surda la argumente cum ar fi ca nu toata lumea a sosit inca si ceremonia incepe. Cum mai sunt inca persoane care asteapta afara, trebuie sa ne grabim. Iar ca sa fim eficienti si sa nu pierdem mult timp, doamna ne da indicatii regizorale si pur si simplu nu poti sa te pui cu ea. Cu un aer matern il tachineaza pe mire si ii spune miresei sa zambeasca la poze. Si pana sa te dumiresti, gata, au si facut pasul, e oficial. Au pus pe hartie ce aveau deja in inimi. Si momentul emotionant e scurtat de aceeasi doamna general care ne ajuta indatoritoare sa ne aranjam scolareste pe scara. Incropim o bolta de flori sub care mirii cumintiti de emotie pasesc solemn. Ploaie de confetti si orez. Care intra in toate locurile inadmisibile. Si apoi poze. Poze sub bolta umbroasa, poze in iarba. Poze cu blonda sexy, prietena cu mireasa. Pana sa terminam cu pozele mai ies doua cupluri. O mireasa cu buline si un cuplu batraior. Soarele topeste tot. Inotam in transpiratie si decidem sa ne indreptam spre urmatoarea destinatie pana sa disparem de tot sub caldura sa.

Casa lui Danutz e asa cum o stiam de ani, primitoare cu multe flori si linistita. Deocamdata e doar familia si eu - intrusul. Un intrus rasfatat la maxim de parca as fi fost in propria mea familie. Hamesiti, dam iama in sarmalele care se topesc in gura. Basculez un numar rusinos de marturisit aici.
Si oaspetii incep sa apara si se aseaza la mesele frumos aranjate. Femeile legate de o calda camaraderie sporovaiesc vesele. Ajutoarele la bucatarie s-au inmultit si le vad cu sortulete peste rochiile frumoase. Barbatii din familie au grija ca mesenilor sa nu le lipseasca nimic si mai ales bautura. Se rade, se danseaza si se chiuie. Mama miresei ar vrea sa joace si ea dar nu poate din cauza unor probleme de sanatate. Zambeste insa si e fericita. Mireasa are stele in priviri desi si-a pastrat limba ascutita. Dar mirele are constelatii intregi.
Eu am fost tranformata in jucarie de catre nepoata miresei. Zgamboiul slab ca o scandura cu ochii mari arunca porunci copiilor mai mici si nu numai. O alerg in jurul mesei sub privirile nuntasilor. Fac echipa cu un pusti de 4 ani. Cu mainile lui micute incearca sa o tina ca eu sa o pot gadila. Nu reuseste. Pustoaica alearga sprinten si trebuie sa ma folosesc de siretlicuri ca sa o pot prinde.
Se uita la mine cu ochi mari :
- Dar tu ramai aici, nu-i asa ? Sa-ti aduc ceva, un pahar de apa, de Cola ?
Reusesc sa scap de micul monstru fermecator cu ajutorul miresei si ma indrept catre casa pe cand soarele se pregatea si el de plecare lasand in urma caldura inabusitoare si niste nuntasi veseli.

Cantecul

Vara se taraste lenes prin Bucuresti. Afara e cald, dar in camera e racoare si ma scufund in cartea palpitanta. Cainii au facut liniste pentru un moment. Cineva canta. O femeie cu o voce puternica, frumoasa. Ma bucur de muzica, de lumina, de racoare si zambesc singura.

 - Taci cioara ! se aude din blocul de alaturi un glas de femeie.

Ies la geam ca sa vad o tiganca frumoasa urmata de un baietel cu ochi suspiciosi. Imi zambeste si ma intreaba daca nu am sa-i dau ceva, vreo vechitura.

 - Canti foarte frumos, ii spun. Vin acum sa iti dau ceva.
 - Te asteptam atunci, imi spune ea.

Pescuiesc niste bani din portofel si ma grabesc. O gasesc unde o lasasem, tot cu zambetul pe buze. Canta in continuare pentru mine.

 - Taci, fa, odata ca vin sa te bat ! se aude o voce - de data aceasta de barbat - din blocul vecin.

 - Mai bine ai tacea, ii spun cu parere de rau.

 Zambetul nu-i dispare de pe chip. Ma intreaba daca nu am vreo haina veche, aratandu-mi fusta ei lunga, frumoasa. Alaturi de ea, baiatul slab ca un tar ma priveste cu neincredere. Ii dau niste bani si ne luam la revedere. Ea se indeparteaza in tacere.

Si uite asa, din cauza mea o tiganca frumoasa era sa manance bataie.

Sulfina Barbu si gogoseria de la metrou

Weekendul trecut nu am avut intalnire nici cu valurile inspumate ale marii si nici cu crestele incununate de nori ale Carpatilor dupa cum planuisem. Am avut intalnire cu ... matura. Am ignorat si soarele tentant si parcurile verzi pentru a avea grija de casuta mea. Echipata de scandal smotruiam cu spor cand suna la usa. Deschid si vad trei tineri printre care o pustoaica inaltuta cu ochelari si pistrui. Imi zambeste si imi intinde o sacosa frumoasa :

 - De la Sulfina Barbu.
 - Nu, multumesc.

Inchid repede usa peste fatza dezamagita a pustoaicei si ma intorc la datorie. Dupa multe actiuni "palpitante" pe care nu le voi descrie aici, imi rasplatesc efortul cu o gogoasa de la gogoseria de la metrou. Nici nu musc bine din ea ca vanzatoarea ma striga.

 - Domnisoara, nu vreti o prajitura ?

Ba bine ca nu. Prajitura de ciocolata era delicioasa. Si atunci ma intreb daca nu e mai bine sa faci "cadouri" dupa ce esti ales si nu inainte. Chestie de ...marketing. Dar eu nu ma prea pricep la asta.

Blues de primavara

Nu stiu muzica mai expresiva decat bluesul pentru a spune ce ai pe suflet. Si se pare ca eu in ultima vreme scriu in ritm de blues. Scriu, visez. Schimbari in micul meu univers ca furtuni intr-un pahar de apa. Mari absente care se eternizeaza si ma fac sa ma gandesc ca totul e trecator. Si gustul cand amar cand dulce pe care il simt pe limba. Si senzatia de libertate. Ma simt usoara ca o pana si imi place sa fiu asa. De parca primavara asta s-a nascut intai la mine in suflet apoi a iesit sa incalzeasca orasul si oamenii.

Cu capul in nori si picioarele in baltoace

Cam asa se rezuma existenta mea in acest anotimp ud. Si ca tot omul ce se respecta ii boscorodesc pe cei care nu dau zapada la o parte in timp ce fac slalom printre dunele de nameti si inot vesel in baltoacele clipocinde. Nu am mai parasit orasul asta alb si zgomotos de ceva vreme si ma mananca talpile. Dar cum deocamdata trebuie sa stau pe loc, imi zboara gandul catre tari nu neaparat mai calde dar in care pot sa ma regasesc. Sau sa descopar. Si uite asa, cautand prin genti nefolosite de demult si cu dorul de calatorii in suflet am gasit un bilet de metrou din Berlin de acum patru ani. Sa fie un semn ?

Crampei de cotidian si o urma de nostalgie

Bucurestiul a devenit un imens loc de joaca cu multa zapada. Sub povara iernii incotosmanate lumea isi vede impasibila de drumul parca trasat dinainte. Doar nasurile sunt mai rosii si paltoanele mai groase. Drumul catre munca a devenit o adevarata aventura de cand trebuie sa fac patinaj artistic pana la statia de autobuz. Am castigat olimpiada la balmajitul pe gheata acoperita de zapada. Si in fiecare dimineata ma duc cu hotarare catre locul gri cu cladiri de sticla si rivalitati ascunse sub costume si zambete simandicoase. Ma cufund in tabele si mailuri si probleme de rezolvat pana cand pe nesimtite vine inserarea si atunci ies si ma pierd in ea si imi amintesc din nou de mine. Si devin una din fetzele obosite din metrou, acelea pe care mi-e frica sa le privesc pentru ca sunt lipsite de expresie. Si alunec in reverie sau intr-o carte pana cand, pe nesimtite ajung la destinatie. Si atunci ma inec in marea de oameni care coboara din metrou si imi amestec povestea cu a lor.

Tablou de iarna

Iarna este ecou in sufletul meu si frigul aduce atata liniste. Soarele puternic este singurul reflector peste acest ocean de nemiscare. Numai vrabiile mai traiesc, se cearta si zboara jos la ferestre. Boala m-a incuiat in casa si a uitat sa imi mai dea cheia. Visez la primavara si ascult muzici uitate. Si ma gandesc la lucruri ipotetice in nori de fum de tigara. Si sper ca primavara sa imi aduca aproape oamenii dragi care au plecat. Si adulmec aerul dupa un avion care sa ma duca departe. Dar unele vise se implinesc, nu ?

Concertul extraordinar de anul nou

Poc! Poc! Poc! De tei zile incoace toata lumea face poc in cartierul meu si asteapta explozia finala de la 12 noaptea, ora cand toate Cenusaresele sunt demascate ca fiind femei casnice fara prea multa stralucire care asteapta un barbat care sa le cumpere haine frumoase si sa le dea un statut. E gri, vrabiile boscorodesc si cearta lor se eternizeaza impreuna cu sunetele pasionale ale unei manele indragite de vecinii mei pestriti. Toata lumea, si vrabiile si vecinii nu fac decat sa se pregateasca pentru diseara in fracuri - vrabiile, in fustite scurte si colanti - vecinele, in haine purtabile odata pe an - vecinii. Gospodinele au terminat nesfarsitele valuri de mancare in care se vor ineca invitatii lor afumati cateva ore mai tarziu. Copii fara griji se joaca pe afara si larma lor se amesteca cu cea a vrabiilor. Pana si ei vor imbatrini cu un an. In lipsa zapezii se alearga si tipa, tipa, tipa. Concertul acesta de anul nou colorat, plin de viata si nu neaparat stilat se canta in fiecare an cu succes.

Sunt un Jamie Oliver autohton !!!

Din greiere ma transform in furnica. Dar tot nu-mi pun lauta in cui :) M-am hotarat sa gatesc. De obicei mananc pe fuga, iar cei de la fastfoodul din apropiere ma cunosc destul de bine.  De data aceasta nu ma opresc in dreptul lor si imi continui drumul catre supermarket. De acolo ies victorioasa cu niste pulpe de pui si niste mirodenii. Ajung acasa si privesc plina de speranta in frigider sa vad cu ce pot face puiul. Unii au bibelouri, vaze, statuete. Eu am ca obiect de decor un frigider. Dinauntru ma privesc tristi, un morcov singuratic, niste usturoi, un ou expirat de ceva vreme si niste lamai. Hmmm...Pescuiesc de undeva niste cartofi moi de batranete si caut in zadar ceapa. Intr-un final imi amintesc ca am aruncat-o ca tot nu o foloseam. Plang dupa ea. Dupa indelungi cautari, ajung sa creez urmatoarea reteta glorioasa pe care v-o descriu aici :

Se pune niste muzica, de preferinta ska si reggae. Cartofii se curata mai bine pe muzica cu texte sociale despre conditia africanilor din tarile francofone. Garantat. Se pune in tigaie cam tot ce se gaseste prin casa cu exceptia oului expirat si a lamailor. Se adauga niste mirodenii suspecte. Se lasa la foc, mic sau mare dupa cum vi se pare ca e bine. Nu se ia in seama mirosul ciudat care se ridica din tigaie. In caz de urgenta se poate folosi si hota. Acest fel de mancare poate fi mancat de catre o persoana foarte flamanda sau de una care incearca sa impresioneze bucatarul. Pofta buna !

Nicoleta

O dimineata adormita in metroul bucurestean. Mai putina aglomeratie ca de obicei, poate si din cauza orei tarzii. In ultima vreme nu prea mai merge trezitul in crestetul zorilor oricat as incerca. Ma asez pe scaun, usurata ca am prins loc. Asa pot sa mai motai putin pana sa schimb metroul in drumul nesfarsit catre munca. Dar dulcele somn mi-e tulburat de un miros patrunzator de ceapa. Alaturi de mine, o fata imbracata in trening cu sapca pe ochi manca cu pofta dintr-un sendvis a carui ingrediente le puteai ghici cu usurinta.
- Stiti cumva cum ajung la Preciziei ? o intreaba ea pe doamna din fata ei.
- Cobori la Unirii si acolo schimbi.
- Si mai intreb ?
- Da, acolo mai intrebi.
La Unirii urmaresc suvoiul de oameni si am grija sa ma misc destul de repede sa nu dea peste mine. O vad in fata mea pe fata din metrou uitandu-se nedumerita si dezorientata catre scarile rulante.
- Nu pe aici. Daca vrei sa mergi la Preciziei trebuie sa o iei pe acolo. Vino cu mine ca si eu merg intr-acolo, ii spun cand vad ca singura nu o sa o scoata la capat.

- Multumesc mult. Sa va dea Dumnezeu sanatate ! zise fata zambind.
Mergem impreuna prin pasaj si tanara incepe sa imi povesteasca :
- Stiti, sunt de la casa de copii. Acum ma duc la o doamna care o sa-mi dea mancare si o sa mergem la biserica. E asistenta la camin si dintre toate fetele m-a ales pe mine. Azi dimineata am primit dulciuri multe. A venit un strain care ne-a adus dulciuri si ne-a trezit pe toate fetele.
Ochii ii stralucesc de bucurie in timp ce povesteste minunea.
– Azi e ziua mea. Ma cheama Nicoleta.
Mergem prin pasaj, eu alaturi de Nicoleta, ea povestind vrute si nevrute cu zambetul pe buze. Din cand in cand bate din palme, ca un fel de tic.
Intram in metrou si Nicoleta gaseste un loc liber. Se aseaza.
- Vreti sa stati jos ? ma intreaba.
- Ah nu, multumesc.
Alaturi o tanara adolescenta pe un scaun vorbeste animata cu un barbat care sta in picioare. Zambeste barbatului care ii era probabil frate, unchi sau ceva. Nicoleta e dornica sa intre in vorba. Se uita lung dupa fata si cand aceasta intreaba cat mai e pana la Craciun, spune :
- Craciunul e pe 26 parca, nu ?

Cum nu e bagata in seama, se intoarce catre mine si isi ascunde dezamagirea. Imi povesteste vesela ca peste doi ani o sa intre intr-un apartament social si ochii ii sclipesc de bucurie. Cum ma asez si imi scot cartea incepe sa citeasca si ea peste umarul meu. E foarte mandra cand intelege o expresie si spune in gura mare ce inseamna. Imi povesteste pe acelasi ton de conversatie usoara tot felul de lucruri socante.

Nicoleta coboara la Gorjului nu inainte de a primi o bomboana de menta de la o doamna din metrou. Lasa in urma zambetul ei de copil bucuros si recunoscator pentru lucrurile marunte care fac viata mai frumoasa si uimirea mea pentru capacitatea ei de a comunica atat de natural.

La cantina

Este ora pranzului si stomacul imi aduce la cunostinta ca este momentul sa il bag in seama. Deloc politicos, se face auzit in mijlocul discutiei cu sefa mea. Mi-e foame si stiu exact locul potrivit pentru a-l multumi. La o statie de tramvai de la metroul Preciziei, intr-o fabrica fara nume se afla cantina careia noi ii zicem "La macarale". Habar nu am unde sunt macaralele si nici macar care este numele real al cantinei deoarece nu e scris nicaieri. Odata intrata in fabrica, undeva pe o usa e lipita o hartie pe care scrie "Cantina" si o sageata care indica directia. Urc scarile gandindu-ma la ce ma asteapta : mancare ca la mama acasa. In fundal se aud cele doua televizoare cu stiri destul de violente. In ciuda lor, obisnuitii locului mananca cu pofta. Nici macar vestea tragicului accident cu nu stiu cate victime nu-i deturneaza de la farfuriile aburinde.

- Cu ce te servesc, mami ? se aude vocea pitigaiata a doamnei care ia comenzile.
- Jumatate de ciorbita de vacuta si cascaval pané cu cartofi prajiti.
Doamna isi face mainile palnie si repeta comanda catre fetele de la bucatarie cu vocea sa ascutita.

Cum nu pot sa mananc o portie intreaga de ciorbita, imi iau jumatea si ma duc in sala. Cascavalul mi-l face pe loc, asa ca mai trebuie sa astept. Ma asez la o masa alaturi de niste politisti si privesc in jur la lumea pestrita adunata acolo. Costumele mananca cot la cot cu muncitorii plini de vopsea in salopetele lor albastre portii imense de mancare delicioasa. In acest regat al mancarii bune unde toata lumea este egala domnesc doamnele durdulii si inimoase cu atitudine materna fata de toti clientii lor. Ma trezeste din reverie o voce blanda :

- Cine a cerut cascaval pané ?

Ii fac semn bunei doamne cu mersul leganat si ma uit incantata la farfuria unde troneaza sase feliute rumene de cascaval. Pofta buna !

 

Angelique sau in cautarea rosului pierdut

M-am hotarat sa ma intorc la origini - dupa mai bine de 10 ani am vrut sa fiu roscata din nou. Asa am intalnit-o pe Angelique. Coaforul din marele supermarket e modern, frumos luminat si aproape gol. Pasesc timida in acest templu al aparentelor si sunt imediat luata in primire de o hostess numai zambet. In ciuda orei destul de tarzii, sunt de acord sa ma decoloreze, sa ma vospeasca si sa ma tunda. Imi astept cuminte coafeza, ma relaxez si ma gandesc la rasfatul care ma asteapta. Cineva o sa se agite in jurul meu, o sa ma pieptene, o sa ma faca frumoasa si o sa ma flateze. Un adevarat happy end pentru o zi de munca mai putin glorioasa. In cele din urma o tanara se indreapta zambind catre mine. Vreo douazeci si ceva de ani, tunsa modern, parul roscat inchis, zambet placut. Vorbeste foarte bine romana, desi din cand in cand cu o urma de accent. Nu reusesc sa-mi dau seama ce fel de accent si nici nu vreau sa ii pun intrebarile pe care sigur le-a mai auzit de 100 de ori pana acum. Ii spun cum vreau sa fie noua culoare, ea ma asculta zambitoare, imi pune intrebari si ma sfatuieste in legatura cu nuanta care mi se potriveste. Apoi urmeaza rasfatul. Parul meu este pieptanat cu grija, fiecare suvita este data cu tot felul de amestecuri despre care nici nu vreau sa stiu si coafeza mea ma intreaba tot timpul daca stau confortabil, daca nu am nevoie de ceva, daca nu ma doare. Nu, nu ma doare, are maini de zana. In fata mea un tatic fericit isi asteapta sotia. Pe pieptul sau masiv se odihneste un bebelus dolofan si somnoros. Priveste cu multa dragoste la copil de parca ar fi o comoara nemaivazuta. Si asa si este pana la urma. Angelique lucreaza in tacere zambind. Ii zambesc si eu in oglinda. Procesul e luuuung, nu se mai termina. Ma decoloreaza suvita cu suvita, veghiind langa mine sa fie uniform, insista in unele locuri. La un moment dat se scuza ca nu intelege chiar tot ce spun si imi spune ca e frantuzoaica. Trecusem deja la vopsit. Eu incep sa ii vorbesc in franceza. Si asa s-a legat discutia. Angelique a venit in Romania pentru prima data in 2008 cand patronul sau a decis sa deschida un salon de coafura aici. Acum e de un an la Bucuresti, dar in ciuda atasamentului fata de locuri si oameni se pregateste sa plece in curand :

- Prietenul meu m-a asteptat un an. Nu mai pot sa-l fac sa astepte. Dar vreau sa ma reintorc in vacanta cu familia. Nu am vazut inca Brasovul.

Lui Angelique ii place aici si ii plac si oamenii. Imi spune ca aici totul e in schimbare, ca se simte mai in siguranta pe o strada in Bucuresti decat la Paris si ca oamenii sunt foarte primitori. Nu stiu cate din ce a zis ea erau spuse diplomatice si cate erau adevarate, dar faptul ca ii place aici e evident. Vorbim de Bucuresti, de Paris, de diferente, de multimea de francezi din Bucuresti. De cat de nevoie e de o reforma in turism.


- In Franta romanii au o imagine mai degraba negativa. Dar eu nu am de gand sa o intaresc. Mi-a placut aici si am de gand sa revin, incheie Angelique in timp ce mainile ei pricepute faceau ultimele retusuri la noua si eleganta mea coafura.

Taximetristii si fetele

Asa cum cred ca stiti, taximetristii din Bucuresti sunt fascinanti. Ori ii iubesti, ori ii urasti, ori amandoua in acelasi timp, dar nu te lasa indiferenti. S-ar putea scrie romane despre ei. Iar eu as putea sa le dedic cel putin o carte de nuvele doar din experienta proprie. De la nea Gogu cel sufletist, la tzeparul de la aeroportul Baneasa toti sunt plini de personalitate, guralivi si pot sa faca minuni. Da, adevarate minuni cum ar fi sa platesti diferit de fiecare data pentru aceeasi cursa si cu acelasi tarif, sa ajungi in 15 minute din Baneasa la Universitate sau sa comprimi 6 pasageri intr-o Dacia Nova. Fiecare are de spus o poveste despre nepoti, amante, caini, clienti sau intamplari de gradul 3. Dealtfel conform experientei mele cu cat taximetristul vorbeste mai mult si mai aiurea cu atat creste sansa ca pretul cursei sa fie mai mare, de parca am plati la cuvant rostit si nu la kilometru. Nu stiu de ce, dar cei mai guralivi au tendinta sa foloseasca “maimuta” sau sa te ia pe drumuri ocolitoare mai mult decat colegii lor cu debit normal de vorbire. Oricum, cuvantul « normal » e relativ in cazul taximetristilor.

Imaginati-va urmatoarea scena : Aeroportul Baneasa, 10 jumate seara, 2 fete singure si vreo 20 de taxiuri aliniate cuminti in asteptarea clientilor.
- Ne duceti la Otopeni ?
- Nu, imi pare rau, dar nu am rovinieta.

- Ne duceti la Otopeni ?
- Da, cu placere. 30 de lei cursa.
- Poftim ?
- Da, ca este departe. Nu o sa gasiti mai ieftin.
- Nu vreti sa ne duceti cu 15 lei ?
- Nu, ca nu se merita. O sa vedeti, nimeni nu va vrea sa va duca pentru mai putin.

Taximetristii tacuti urmareau scena, aproband parca spusele colegului lor.

- Bine, atunci o sa dau comanda.
- Degeaba dati comanda, tot atat o sa va ia.

Pun mana pe telefon cu hotarare.

- Haideti ca va duc cu 25 de lei.
- Nu, multumesc.

Un alt taximetrist se ofera dintr-o data sa ne duca. Refuz politicos.
- Nu, multumesc. Am dat comanda.

In asteptarea comenzii taximetristul se poarta ca un barbat respins. Incepe cu ironii mai mult sau mai putin fine.
- Sa va dau o carte de vizita in caz ca aveti nevoie de un taxi ?
- Daca am nevoie de un taxi scump o sa va iau in considerare.
- Sunt si eu sarac, nu am bani. Haideti, domnisoara !
- Dar de mine cine are grija ?

In cele din urma vine si comanda care ne duce la Otopeni cu… mai putin de 15 ron. Un final fericit. Acum intrebarea este : daca nu eram doua fete singure, tot asa s-ar fi purtat ? Ar mai fi avut tupeul sa ne prosteasca intr-un mod atat de evident ? Ai zice ca lumea s-a mai schimbat, dar se pare ca nu. Insa tot nu am nevoie de un brat protector in jurul umerilor mei, tot o sa ma duc la 10 noaptea la Baneasa fara vreun barbat sa caut taxi daca asa vreau si tot o sa fac asa cum ma taie capul.

Lasand acestea la o parte, bineinteles ca exista si taximetristi ok, saritori, punctuali si toate cele. Mai putin pe langa aeroporturi si gari. Dar exista, i-am intalnit, m-au ajutat si am ramas incantata de experienta. Cam de la firmele cunoscute, mai degraba de la comanda si cei care nu incearca sa te abureasca.