Inspiratie

Iar ma atrage in mod irezistibl condeiul. Pagina alba ma cheama sa ii dezleg misterul. De fiecare data incerc, reusesc, dar imi dau seama ca nu e cel bun si trebuie sa o iau de la capat. Iar cand singuratatea e densa in jur ajungi sa nu-ti mai auzi nici propriile ganduri de tumultul ei. Sunt cumva aruncata in afara vietii, poate in gara lui Paler in care nu mai vin trenuri de mult timp. Scriu in asteptarea trenului. Daca ma surprinde venirea lui, o sa las aceasta pagina neterminata.

De ce e util sa inveti urdu ?

M-am hotarat sa invat urdu. Uite asa, pur si simplu. De ce nu ?

- Esti nebuna ! - mi s-a zis prieteneste.
- Nu, nu sunt nebuna. De ce e o nebunie sa inveti o limba straina mai ales cand ai ocazia sa ai un profesor bun, vorbitor nativ ?
- Pentru ca nu e o limba de mare circulatie. La ce o sa-ti foloseasca ?
- Imi ofera deschidere daca vreau sa invat alte limbi cum ar fi turca sau persana sau hindi. Stiti cata lume vorbeste urdu ?
- …
- Intre 60 si 70 de milioane de oameni conform Wikipedia.
- Mai bine apuca-te de invatat germana. Ai avea mai multe de castigat.
- Nici asta nu e o idee rea. Nu cred ca mi-ar fi greu de gasit un profesor de germana daca vreau sa ma apuc. Dar de urdu in schimb… Si mai e si elementul cultural. Nu inveti doar o limba, schimbi idei si poate si orizonturi.

Vrea cineva sa invete urdu ?

Schita

Mi-a fost mai greu sa creionez impresii in ultima vreme, dar in ciuda programului destul de ocupat, scrisul imi lipseste. Mi-a fost greu si pentru ca nu prea gasesc lucruri interesante de spus. Totusi, as putea sa vorbesc despre pierderi. Despre lucruri carora le simti absenta acut atunci cand nu sunt si pe care le luai drept normale cand erau. As putea vorbi despre dezamagiri si despre reintoarceri. Despre goluri. Despre cat de greu e sa te ridici, dar si ce satisfactie poti sa ai cand o faci. Despre cum e sa iti lasi veselia libera cand e soare si frumos si vara. Despre cum e sa tanjesti. Despre prietenie, sau cum ar trebui sa fie. Despre oameni care vorbesc aceeasi limba si nu se inteleg. Despre taceri. Despre aripi frante. Si despre un nou rasarit, dar mereu acelasi.

Rutina

Rutina este acel diavol care se insinueaza in vietile noastre si vrea sa ne faca sa uitam sa mai si traim. Si mai grav, ne inabusa visele. Prinsi in cotidian, uitam cat de vital e sa mai si evadam. Ne alocam resursele pentru a face fata grijilor zilnice si nevoilor imediate si pierdem din vedere imaginea de ansamblu. Incetam sa mai facem nebunii, sa mai gasim si hrana pentru spirit nu numai pentru trup. Si ne regasim goi si tristi si nu stim de ce. Si ne pierdem libertatea.

PS. Acest post nu este intamplator si vizeaza anumite persoane apropiate mie.

Usi

Mereu m-am lovit de ele si mereu am avut dificultati sa le deschid. Ati fi uimiti cate moduri de a descuia o usa exista.  Sunt usile vechi si intepenite. Incerci cheia si nu stii daca s-a descuiat, trebuie doar sa impingi mai tare sau daca trebuie sa mai insisti. Mai sunt usile la care invarti cheia degeaba ca nu mai misca nimic inauntru. Usile noi te uimesc cu cat de repede poti sa le deschizi. Invarti in sensul acelor ceasornicului sau invers. O data, de doua, de trei ori. Nu, niciodata nu mi-a fost usor sa deschid o usa. De pilda usa de la noua mea casa. O usa robusta, nici prea noua nici prea veche, masiva. Sau usa de jos pe care trebuie sa o impingi un pic inainte de a descuia. Si totusi multe usi nu au clanta, doar lacat.

Notita

Nu am mai scris de ceva vreme desi imi promisesem sa incerc sa scriu mai des, dar asta nu inseamna ca am stat degeaba. Pregatesc interviuri si mai si traiesc. Mai ales asta imi ocupa tot timpul. Ma sperie doar repeziciunea cu care azi devine maine si cat de neobservat se intampla asta. Incerc sa-mi fac din schimbare o constanta ca sa profit la maxim de timpul pe care il am. Sunt insetata de timp, am senzatia ca e prea putin si nu pot face tot ce ar trebui. Vreau sa ma bucur la maxim de toate lucrurile bune care ma inconjoara : soarele, oamenii, experientele interesante si preferatele mele, experientele care deschid ochii.

Cat despre interviuri, daca imi iese cum vreau, ar trebui sa fie mai multe cu oamenii interesanti pe care i-am descoperit cand am deschis un pic mai larg ochii. Unul este deja facut, mai trebuie pus in forma dorita. Sper doar sa va placa, avand in vedere ca sunt novice in treaba asta. E despre un business de care m-am indragostit si o sa vedeti de ce. Atat am spus. Restul e de vazut ;)

Angelique sau in cautarea rosului pierdut

M-am hotarat sa ma intorc la origini - dupa mai bine de 10 ani am vrut sa fiu roscata din nou. Asa am intalnit-o pe Angelique. Coaforul din marele supermarket e modern, frumos luminat si aproape gol. Pasesc timida in acest templu al aparentelor si sunt imediat luata in primire de o hostess numai zambet. In ciuda orei destul de tarzii, sunt de acord sa ma decoloreze, sa ma vospeasca si sa ma tunda. Imi astept cuminte coafeza, ma relaxez si ma gandesc la rasfatul care ma asteapta. Cineva o sa se agite in jurul meu, o sa ma pieptene, o sa ma faca frumoasa si o sa ma flateze. Un adevarat happy end pentru o zi de munca mai putin glorioasa. In cele din urma o tanara se indreapta zambind catre mine. Vreo douazeci si ceva de ani, tunsa modern, parul roscat inchis, zambet placut. Vorbeste foarte bine romana, desi din cand in cand cu o urma de accent. Nu reusesc sa-mi dau seama ce fel de accent si nici nu vreau sa ii pun intrebarile pe care sigur le-a mai auzit de 100 de ori pana acum. Ii spun cum vreau sa fie noua culoare, ea ma asculta zambitoare, imi pune intrebari si ma sfatuieste in legatura cu nuanta care mi se potriveste. Apoi urmeaza rasfatul. Parul meu este pieptanat cu grija, fiecare suvita este data cu tot felul de amestecuri despre care nici nu vreau sa stiu si coafeza mea ma intreaba tot timpul daca stau confortabil, daca nu am nevoie de ceva, daca nu ma doare. Nu, nu ma doare, are maini de zana. In fata mea un tatic fericit isi asteapta sotia. Pe pieptul sau masiv se odihneste un bebelus dolofan si somnoros. Priveste cu multa dragoste la copil de parca ar fi o comoara nemaivazuta. Si asa si este pana la urma. Angelique lucreaza in tacere zambind. Ii zambesc si eu in oglinda. Procesul e luuuung, nu se mai termina. Ma decoloreaza suvita cu suvita, veghiind langa mine sa fie uniform, insista in unele locuri. La un moment dat se scuza ca nu intelege chiar tot ce spun si imi spune ca e frantuzoaica. Trecusem deja la vopsit. Eu incep sa ii vorbesc in franceza. Si asa s-a legat discutia. Angelique a venit in Romania pentru prima data in 2008 cand patronul sau a decis sa deschida un salon de coafura aici. Acum e de un an la Bucuresti, dar in ciuda atasamentului fata de locuri si oameni se pregateste sa plece in curand :

- Prietenul meu m-a asteptat un an. Nu mai pot sa-l fac sa astepte. Dar vreau sa ma reintorc in vacanta cu familia. Nu am vazut inca Brasovul.

Lui Angelique ii place aici si ii plac si oamenii. Imi spune ca aici totul e in schimbare, ca se simte mai in siguranta pe o strada in Bucuresti decat la Paris si ca oamenii sunt foarte primitori. Nu stiu cate din ce a zis ea erau spuse diplomatice si cate erau adevarate, dar faptul ca ii place aici e evident. Vorbim de Bucuresti, de Paris, de diferente, de multimea de francezi din Bucuresti. De cat de nevoie e de o reforma in turism.


- In Franta romanii au o imagine mai degraba negativa. Dar eu nu am de gand sa o intaresc. Mi-a placut aici si am de gand sa revin, incheie Angelique in timp ce mainile ei pricepute faceau ultimele retusuri la noua si eleganta mea coafura.

Memoriile strabunicei mele - fragment

Spuneam mai demult ca strabunica mea avea dragoste de scris si ca a lasat in urma ei mai multe caiete umplute cu un scris frumos in care-si povesteste copilaria, in care-si povesteste viata. Unele mai pot fi citite, cele scrise cu pixul sau stiloul, dar cele in creion sunt aproape pierdute, cu greu mai deslusesti ceva. Sper sa pot sa transcriu tot, sau o mare parte, dar pariul nu e castigat si timpul lucreaza inca nemilos sa stearga aminitirile acestei vieti.

Va promisesem de asemenea un fragment din aceste caiete si o sa public unul acum si poate mai multe in zilele ce vin. Dar din pacate nu prea am timp sa ma ocup de asta, asa ca o sa mai dureze.

Enjoy!

"Cu slabele mele puteri de scriitoare fara talent, imi voi zugravi cu cuvinte stangace povestea vietei mele triste - asa cum o vrea neastamparatul si torturatul meu gand. Voi incepe mai intai , cu partea cea mai frumoasa, ca sa prind astfel curaj. Scanteia aceasta a copilariei mele mi-a luminat intru cat-va sufletul cand era mai amarat. Licariri slabe in noaptea pustie. Licariri din ce in ce mai slabe din ce in ce mai indepartate si de nepatruns...

Mai e inca un ceas pana la ziua dar piciorusele incaltate in ghete noi bat nervos podisca din fata casei, si inimioara in piept ii bate cu nerabdarea indelungei asteptari. Ochisorii vioi iscodesc zarile diminetei de mai adormite inca, cu incercari de desteptare.

Cu pumnii stransi si maniosi de necaz loveste podisca nevinovata cu gheata noua, aplecandu-se apoi sa-i stearga cu palma varful alb de praful starnit. Si iar ridica ochisorii incruntati pe drumul lung si alb ca o fasie de sifon atunci desfasurata care tae satul in doua. Si caruta nu se vedea si nici macar nu se audea, hurducaind s'o duca pe drum de bucurie la Oltenita la fapturile atat de scumpe, atat de dragi! Si ce drum Doamne, si ce drum! vis fermecat nu drum
Dar iata ca noaptea din ce in ce se rareste, gonind-o din urma lumina. Si din fundul curtii incepe sa se ridice o geana timida de foc din ce in ce mai indrazneata, pe care ar tine-o inca pe loc daca ar putea caci odata isvorata din plin stie ca nu mai este nici o nadejde.

Acum toata nadejdea i-a sburat e ziua alba si soarele-i un glob de foc care cauta sa's faca loc prin ploaia de aur a frunzisului din salcami. Si Caruta mult asteptata caruta fermecata nu se aude, nu se vede. Si totul este trist si pustiu. O lume intreaga ii s'a naruit.

Cu pumnisorii varati in ochisorii plini de lacrimile desnadejdii, se svarla in poala ocrotitoare a mamei care incearca fara succes s'o mangaie sa-i stavileasca furtuna lacrimilor de copil indurerat. Intr-un tarziu cand s'a mai potolit, a ridicat capul cu ochii razand in care-i pluteste inca ape tulburi, iar de gene i-au ramas aninate doua perle cari se rostogolesc calde pe mainile maicutii...

Asa-i maicuto ca maine v'a veni ? v'a veni cu siguranta ; nu-i asa maicuto? Apoi cu pasi marunti si ingandurata a pornit in casa dupa treburi. Isi mai vara in legaturica care sta gata de drum, inca o jucarie uitata intr-un ungher. Apoi cauta cu grija unei mame daca papusa sta comod si nesuparata in coltul unde a pus-o. O scoate la lumina si prinde ai vorbii si ai impartasi necazul ei cautand cu vorbe dulci s'o impace sa nu planga sa nu fie trista - lasa papusica mea draga - nu-i nimic, maine vom fi la Oltenita cu siguranta vom fi. Nu fi suparata draga, o zi nu-i lucru mare.

Si toata ziua umbla de colo pana colo fara astampar si cu sufletul inorat.

Seara ii in stare sa se culce asa imbracata, ca nu cum v'a s'o apuce ziua dormind si... caruta sa plece fara timp de asteptare..

Maicut-o sa ma scoli din vreme auzi maicut-o! auzi? se culca cu gandul tremurat de teama.

Si toata noaptea ii un vis.. Se facea c'a ajuns la Oltenita , ca sburda cu Gheorghita cu Costica si cu Tzatza cucoana... si-i pare rau si nu se poate smulge din visul atat de frumos. Dar glasul suna dulce, neinchipuit de dulce si de departe : scoala maica, a venit Caruta.

Cu genele molesite inca de dulceata somnului, a zorilor de primavara, nu stie cand s'a imbracat si se avanta in spre caruta ce asteapta in fata casei, in care chirigiul a incremenit cu biciul intr-o mana si haturile in alta intr-o atipeala de om trudit.

Se cuibareste cat mai bine ca o closcuta in fanul care a ajuns aproape de nas. Aseaza legatura cu comoara ei : printre alte rochite si rochita noua alba, cu talpa gastii, ciorapi, papusi jucarii, inghesuite de a valma la un loc. Pentru mai mare siguranta o aseaza pe picioare. Sub repetatele sfaturi de cumintenie de mama, pe care nici nu le mai aude, intr-atat este de fericita.

Caii pornesc, caruta smuceste pe neasteptate si in loc de adio cu mana, doua picioruse bate aerul cu desnadejde, iar legatura izbeste spatele vizitiului care prinde a zambi. In urma a lasat un hohot nestapanit de ras.

A izbutit in sfarsit sa se echilibreze cu ochii rusinati si obrajii ca bujorul prinde as lega din nou bridele de la palaria care i-a sburat pe spate.

De acum incepe abea farmecul drumului."

.......................................................................................................................

Cugetari intr-o zi ploioasa

Dupa mai multe zile de zacut deschid si eu in sfarsit ochii ca sa vad ca afara e urat. Macar am senzatia ca nu am pierdut nimic. Vremea rea pare ca se eternizeaza, ploaia, vantul, cerul laptos si imbufnat. Ieri a venit o prietena pe la mine si m-a reconfortat. Perioada asta in care am stat in pat neajutorata mi-a prins oarecum bine. Ma simt ca si cum as lua-o de la inceput intr-un anumit fel. Inceputurile sunt intotdeauna bune, oricat de grele ar fi ele. Mi-am intarit promisiunile fata de mine, sa fiu mai hotarata cu lucrurile care conteaza si sa ma agat cu dintii de ele, sa dau mai putina importanta lucrurilor aparent importante, sa actionez mai mult, sa visez cu ochii deschisi mai realist si sa-mi asum responsabilitati. Lucruri la care nu sunt chiar atat de buna. Lucruri care stiu ca vor conta enorm atunci cand va trebui sa trag linie. Lucruri pe care-mi reprosez mereu ca nu le fac. Si daca de data asta reusesc sa avansez macar putin, atunci voi fi multumita. Daca reusesc sa tai macar unul din aceste lucruri de pe lista. Data viitoare voi taia mai multe. Orice victorie conteaza atata timp cat nu pierzi din vedere imaginea de ansamblu.

Chefless

Azi e ziua ideala pentru a fi chefless. E innorat, inceput de saptamana si nimic nu merge cum ar trebui. Mi-a intrat griul de afara pana in cele mai profunde unghere ale sufletului. Recitesc Climate a lui André Maurois si inca mai mai fascineaza cartea asta la fel cum ma fascina acum 10 ani cand am citit-o prima data. Am fost si Odile si Isabelle.

Postul acesta ar fi trebuit sa fie despre concertul de sambata al lui Manu Chao. Dar oricat m-as chinui, cuvintele laudative refuza sa iasa. Nu ca artistul nu le-ar merita. Din contra. Doar ca nu vreau sa scriu despre lucrul notabil, magic si efemer care s-a intamplat sub ochii mei in timpul concertului. Cred ca vreau sa il mai traiesc o data. Macar un pic.

Sa moara capra vecinului

... cu tot cu ied, cainele care ii pazeste, pisica ce il enerveaza pe caine si soricelul fugarit de pisica. Lasand la o parte toata aceasta menajerie, ma intorc la voi cu drag. Nu am mai scris demult si pentru ca trec prin faza "nimic din ce vad in jurul meu nu e destul de interesant ca sa scriu despre el". Pai si despre ce as scrie ? Despre stirile mondene de o deosebita importanta care se afla pe buzele sau in ziarele tuturor romanilor ? Toata lumea urmareste ultimele zvacniri ale unor povesti de dragoste nemuritoare. Gata, a murit capra lui Irinel si a Monicai, dar si cea a lui Pepe si Oanei. Hai sa varsam lacrimi de cerneala pe mormantul lor. Asa romanul se simte mai intelept si poate sa isi zica in barba : "Ti-am zis eu! Stiam ca asa se va intampla". Ca un Solomon care priveste ingaduitor la paginile ziarului sau plin de nuri feminini in metroul adormit la ore matinale.

Taximetristii si fetele

Asa cum cred ca stiti, taximetristii din Bucuresti sunt fascinanti. Ori ii iubesti, ori ii urasti, ori amandoua in acelasi timp, dar nu te lasa indiferenti. S-ar putea scrie romane despre ei. Iar eu as putea sa le dedic cel putin o carte de nuvele doar din experienta proprie. De la nea Gogu cel sufletist, la tzeparul de la aeroportul Baneasa toti sunt plini de personalitate, guralivi si pot sa faca minuni. Da, adevarate minuni cum ar fi sa platesti diferit de fiecare data pentru aceeasi cursa si cu acelasi tarif, sa ajungi in 15 minute din Baneasa la Universitate sau sa comprimi 6 pasageri intr-o Dacia Nova. Fiecare are de spus o poveste despre nepoti, amante, caini, clienti sau intamplari de gradul 3. Dealtfel conform experientei mele cu cat taximetristul vorbeste mai mult si mai aiurea cu atat creste sansa ca pretul cursei sa fie mai mare, de parca am plati la cuvant rostit si nu la kilometru. Nu stiu de ce, dar cei mai guralivi au tendinta sa foloseasca “maimuta” sau sa te ia pe drumuri ocolitoare mai mult decat colegii lor cu debit normal de vorbire. Oricum, cuvantul « normal » e relativ in cazul taximetristilor.

Imaginati-va urmatoarea scena : Aeroportul Baneasa, 10 jumate seara, 2 fete singure si vreo 20 de taxiuri aliniate cuminti in asteptarea clientilor.
- Ne duceti la Otopeni ?
- Nu, imi pare rau, dar nu am rovinieta.

- Ne duceti la Otopeni ?
- Da, cu placere. 30 de lei cursa.
- Poftim ?
- Da, ca este departe. Nu o sa gasiti mai ieftin.
- Nu vreti sa ne duceti cu 15 lei ?
- Nu, ca nu se merita. O sa vedeti, nimeni nu va vrea sa va duca pentru mai putin.

Taximetristii tacuti urmareau scena, aproband parca spusele colegului lor.

- Bine, atunci o sa dau comanda.
- Degeaba dati comanda, tot atat o sa va ia.

Pun mana pe telefon cu hotarare.

- Haideti ca va duc cu 25 de lei.
- Nu, multumesc.

Un alt taximetrist se ofera dintr-o data sa ne duca. Refuz politicos.
- Nu, multumesc. Am dat comanda.

In asteptarea comenzii taximetristul se poarta ca un barbat respins. Incepe cu ironii mai mult sau mai putin fine.
- Sa va dau o carte de vizita in caz ca aveti nevoie de un taxi ?
- Daca am nevoie de un taxi scump o sa va iau in considerare.
- Sunt si eu sarac, nu am bani. Haideti, domnisoara !
- Dar de mine cine are grija ?

In cele din urma vine si comanda care ne duce la Otopeni cu… mai putin de 15 ron. Un final fericit. Acum intrebarea este : daca nu eram doua fete singure, tot asa s-ar fi purtat ? Ar mai fi avut tupeul sa ne prosteasca intr-un mod atat de evident ? Ai zice ca lumea s-a mai schimbat, dar se pare ca nu. Insa tot nu am nevoie de un brat protector in jurul umerilor mei, tot o sa ma duc la 10 noaptea la Baneasa fara vreun barbat sa caut taxi daca asa vreau si tot o sa fac asa cum ma taie capul.

Lasand acestea la o parte, bineinteles ca exista si taximetristi ok, saritori, punctuali si toate cele. Mai putin pe langa aeroporturi si gari. Dar exista, i-am intalnit, m-au ajutat si am ramas incantata de experienta. Cam de la firmele cunoscute, mai degraba de la comanda si cei care nu incearca sa te abureasca.

“Buna! Ce faci?”

Il critic dar imi si imi place. L-am vazut fara sa ma plictisesc, fara sa ma deprim. Exista si fime romanesti pe care ti-e drag sa le vezi. Filmul acesta are limitarile lui, chestiile cu care nu sunt de acord, dar daca e sa privesc per ansamblu, mi-a incantat ochiul si nu regret experienta. Este un film autohton, o comedie romantica. Usurel, amuzant, un pic trist, foarte romanesc, cam multe stereotipuri, cam prea romantic (da stiu, o comedie romantica ar trebui sa fie romantica).

Nu am mai vazut un film romanesc nou cam de multisor si nu mai sunt obisnuita sa ma trezesc plonjand intr-o atmosfera atat de familiara. Scenele tipice de familie, desi idealizate iti aduc pe buze un zambet discret : hmmm, da, cam asa e… Umorul e delicat, familia tipica, un pic prea tipica. Finalul prea previzibil. Dar dialogul dintre personaje e fermecator, acele mici crampeie fara importanta care dau culoare vietii. Pe fiul cuplului il cunoastem fiecare, e adolescentul teribilist cu experimentarile lui, cu atitudinea de baiat rau in aparenta, dar ascultator fata de parinti. Insa scenele in care isi traieste viata sexuala tumultoasa sunt fortate si nu m-au dat pe spate. Desi unele sunt amuzante.

Intr-un mod total arbitrar si mai ales pentru ca asa vrea muschiul meu, ii dau acestui film o nota mai mare decat i-as da daca ar fi fost un film american de aceeasi natura. Nu de alta dar am chef sa fiu patrioata si sa incurajez filmul romanesc in Romania. Mai ales ca altii nu o fac.

Cifra rotunda “malefica”

Anul acesta mi-am rotunjit varsta. Am mai pus un an la cea veche si a iesit frumoasa cifra de 30. Ma tot gandesc : nu se poate sa am 30 de ani, nu am facut nimic din ce trebuia, nici o descoperire stiintifica spectaculoasa care sa salveze lumea, nu am vazut inca cele mai neobisnuite locuri, nu am invatat sa cant la vreun instrument exotic si nu m-am casatorit cu Fat Frumos. Ba mi-a mai aparut si un fir de par alb, pe care oricat l-as smulge, se incapataneaza sa reapara. Totusi, daca ma gandesc bine, situatia nu e chiar asa de neagra si nu as da varsta asta pe nici o alta varsta mai frageda. Pentru ca am reusit sa deschid ochii, sa imi dau seama ce vreau, sa imi traiesc viata cu placere si sa nu privesc nici in urma si nici in viitor ci exact unde sunt. Sa ma simt bine in pielea mea pur si simplu. Sa imi rearanjez valorile. Si pentru ca ma simt libera. Si asta e cel mai important.

PS. La multi ani Tudorica!!!

Sa fi venit primavara ?

Sa fi venit sau e doar o parere ? Si daca nu, ce e cu senzatia asta de usor, de zbor ? Am deschis larg ochii si aerul miroase altfel si oamenii ma privesc altfel si dintr-o data descopar un sens in toate. Si nu conteaza daca voi castiga sau daca voi pierde, sunt bucuroasa doar sa traiesc.

Siteurile, add-urile si utilizatorii

Acesta este un post din suflet si reflecta toate frustrarile adunate de-a lungul lungii mele cariere de surfer... pe internet. Este in acelasi timp si un apel la cei care se fac vinovati de crima de lezmajestate de a tortura, chinui, nimicnici bietii internauti care nu au gresit cu nimic, care poate ar vrea sa cumpere un produs sau altul, dar nu daca le este aruncat in fata cu orice pret.

Mica lectie de logica : daca din cauza add-ului urias care apare pe jumatate de ecran fara nici o posibilitate vizibila de a-l inchide, nu reusesc sa vad ce ma intereseaza, parasesc pagina. Timp petrecut pe site : 2 secunde. In aceasta categorie mai intra si add-ul saltaret. E vorba de un popup foarte dragut si dinamic care te urmareste cu inversunare, sare dupa mouse, dupa cum dai scroll-ul, iti intra in urechi, in ochi si in celelalte locuri descoperite.

Mica lectie de ergonomie : Daca add-ul este mai mare si mai vizibil decat ce caut eu si nu reusesc sa vad padurea de copaci o sa parasesc pagina pentru ca nu mi se pare pertinanta. Timp petrecut pe site : 2 secunde.

Mica lectie sentimentala : daca eu caut mai degraba frumusetea sufleteasca decat cea trupeasca o sa parasesc siteul care afiseaza ditamai anuntul de matrimoniale cu blonde bine dotate. Mai ales ca eram in cautare de piese de masina. Pe bune.

Intrebare finala : Cine o sa agate blonda de la bar ? Un tip care intra tropaind, urla ca vrea o bere si o intreaba de la obraz daca vrea ca ei sa se cunoasca mai bine sau un tip care o face pe ea sa vrea sa ii propuna chestii ?

Si da, acest post e scris in urma cautarilor pe siteuri de SEO !!!

Proteste si iar iarna si iar frig. Cred ca inspiratia mi-a plecat in tarile calde.

Cred ca iarna asta mi-au paralizat toti neuronii. Nu reusesc sa ma dezmeticesc si m-am saturat sa fiu vizitator la Polul Nord. Vrea cineva sa-mi ofere si mie un bilet de avion catre o destinatie calda ? Intre timp ma amuz citind presa. Nu e ca si cum baietii astia ar protesta impotriva a ceva ce priveste pe toata lumea. Salariile lor conteaza. Daca ai salariu mai mare, nu ai dreptul sa protestezi. Atat am zis. Restul ziceti voi.

Cinemateca de aur : patru lei si o vrajitoare

Incerc sa ma ascund de frigul perpetuu de afara in fata ecranului binevoitor al calculatorului sau a salii de cinema. Am ajuns o mare consumatoare de filme in ultima vreme si am vazut si cateva filme bune. Vorbesc aici si despre “ Four Lions” pe care l-am descoperit intamplator, citind o recenzie pe un blog. Nu stiu daca mai exista un alt film care te poate face sa razi si sa plangi in acelasi timp. Si cand esti mai trist, nu te poti abtine sa razi din nou. « Four lions » este despre patru islamisti fundamentalisti care vor sa puna la cale un atentat sinucigas, unul mai tolomac decat altul si despre mortile lor absurde si comice. Concluziile insa nu sunt comice.

Lasand in urma acest film dulce-acrisor, urmatorul film pe care am reusit sa-l vad a fost Season of the Witch cu Nicolas Cage. Nu pot sa spun ca m-a impresionat in mod deosebit sau ca a reusit sa iasa macar intr-un fel din tiparele unul film de groaza mediocru. Nici ca povestire, nici ca efecte, nici ca idei vehiculate. Nu m-am simtit nici mai saraca, nici mai bogata dupa ce am iesit din sala de cinema. Dar daca aveti o iubita impresionabila si vreti sa va sara in brate, o puteti duce la acest film. Aveti grija sa ii soptiti si “Bu-hu-hu!” la ureche.

Crampeie din rutina cotidiana

Pixul meu s-a impotmolit din nou de ceata si frigul iernii si de uniformitatea zilelor petrecute la birou. Au cam disparut scanteile care inainte apareau la tot pasul si mi-e teama sa nu devin si eu la fel de gri ca iarna asta trista. La birou, lumina soarelui nu ajunge niciodata. Cand ies la tigara privesc uneori avioanele. Unele aterizeaza, altele isi iau zborul. Afara, iarna e ca intr-o ilustrata din aceea de Craciun cu troiene de zapana peste brazi si tacere alba. Fumatorii stau ciorchine la adapostul precar al cladirii moderne din sticla. Prind crampeie de conversatii despre cifre si obiective, sau despre ce a mai facut nu stiu cine. Baietii vorbesc despre masini. Masina pe care o am eu la birou lipita frumos pe perete se numeste Desir. E rosie, lucioasa si vine cu un intreg imaginar pe care marketerii abili l-au creat. Ca sa vinzi un lucru ii trebuie o poveste. Nu stiu de ce iubim atat de mult povestile. Cineva spunea ca tabloidele pe care lumea le citeste cu atata pasiune in metrou inlocuiesc basmele. Destul de deprimante, aceste basme demistificate. Eliade ma insoteste in metrou pe drumul catre casa. Imi sopteste insinuant despre povestea lui de dragoste cu Maitreyi sau explica savant mituri si superstitii. Cateodata ma indrept spre iesire inca citind. Mi-e greu sa ma despart de o carte buna, fie si pentru cele 15 minute pana acasa. Dar a doua zi o iau de la capat. Oare ce destinatii au avioanele alea ?

Utopie.... jamaicana

Caldura... e atat de cald incat pana si gandurile mele sunt despre vara si despre deliciile une vacante la malul marii. Am abandonat pana la anul orice gand rece despre iarna cu miros de zapada si scortisoara. Am pus in cui paltonul mitos de griji si probleme. Servesc un pahar imaginar de rom martinichez (din acela cu zahar brun si lamaie verde) pe ritmuri jamaicane. Daca ma cufund in cada aburinda, sigur pot sa ies undeva pe malul oceanului cu picioarele in nisip fin. V-as lua cu mine daca ar mai fi loc in avionul meu de doua locuri. Dar am prea multe bagaje.

Si un picut de istorie ska.