Vocile feminine din viata mea

De la o vreme ascult mai mult voci feminine care rezoneaza in mine ca un ecou. Voci de femei care traduc diferentele culturale si experientele de viata in acel limbaj universal care se cheama arta. Imi plac combinatiile savuroase si neasteptate. Imi place muzica "de confesiune" in care cantareata isi pune sufletul pe tava astfel incat devine pura simtire. Imi place sa gasesc un mesaj in ceea ce ascult. Imi place Hindi Zahra cu amestecul et de muzica orientala si blues. Imi place Caro Emerald care canta languros despre iubiri si tradari combinand cu eleganta modern si retro. Imi place Youn Sun Nah cu jazzul ei zbuciumat, ciudat si cateodata incredibil de melodios. Imi place Maria Callas cu pasiunea si eleganta ei si destinul ei tragic. Ella Fitzgerald ma face mereu sa zambesc. Imbraca totul in catifea, lumini de Craciun si eleganta. Perfectiune. Imi place Lauryn Hill cu textele ei sociale. Imi plac simplitatea si pasiunea din concertele ei unplugged. Imi place Riff Cohen cu identitatea ei contradictorie tunisiano-ebraica si ritmul nebun.Si Azam Ali cu vocea si aparenta ei nepamanteana. Imi plac toate aceste femei pentru ca in fiecare dintre ele regasesc o bucatica din mine. Si pentru ca reusesc cu vocile lor sa imi coloreze colturile gri ale existentei.

"You want me to be your mother
But you know I'm too young, too young
You want me to be your sister
But you know I'm too old, too old
You think I'm gonna raise you like a kid
But don't matter the love I feel, mmm
It's time to show and prove, man, go on move
Do what you gotta do, do what you gotta do"




Youn Sun Nah despre melodia "My favourite things" preluata din filmul "Sunetul muzicii" :

 I first heard this song when I was very young, watching on TV ‘The Sound of Music'. I fell in love with it immediately. It became more meaningful when my mother was casted in the Korean version of this Broadway play, which I went to see almost everyday. Having heard most of the different interpretations, I wanted to try it with my own style. When I bought my first kalimba, this was the first song I played, so I decided to share it with my listeners." Sursa




"Emancipate yourselves from mental slavery, none but ourselves can free our minds."



“Rolul generatiei noastre de muzicieni israelieni este de a crea o noua cultura, o noua muzica, unde toate influentele etnice se amesteca pentru a crea un stil de sine statator, o simbioza." Sursa - in fr




"I think the place that you are born is forever in your blood, even if you leave when you are very young. I grew up in India from when I was 4 years old so these two cultures had a big influence on me. They are a part of who I am. I always say my music is like an autobiography. Its the story of my life so really I think that is a part of who I am" Sursa

Cotidian invernal

Iarna asta se anunta cu multe nasuri rosii. Si nu vorbesc aici despre cele ale oamenilor de zapada. Viroza asta care circula ii secera pe toti. Pana acum nu a debifat pe nimeni de pe lista ei.

Bucurestiul care a supravietuit sfarsitului lumii mayas, Craciunului si Anului Nou s-a umplut fara veste de controlori. Baieti draguti dealtfel, dar eu tot ma simt ca intr-un film cu hotii si vardistii. Si a inceput  si munca cu multe oftaturi si tristeti. Cu regrete dupa sarbatorile trecute. Stomacelele pline se odihnesc pe scaune la birou in fata unui calculator. Si in inceputul de an friguros te gandesti la vara si la soare si la aventuri extraordinare asteptand o interventie divina pentru o problema care nu mai tine de tine. Si deodata apare el. Slabut, cu ochi obositi, colegul meu, vesnicul partener de tigara. In aceasta scurta evaziune ne impartasim monosilabic sentimentele mutuale de "ia mai lasa-ma in pace" intoarse impotriva lumii, degerand la unison cu ceilalti fumatori curajosi.

Dupa acest scurt moment de glorie pana si perspectiva unei zile gri pare mai frumoasa.

Roma

Ploua la Roma si nu aveam umbrela. Picioarele mele nu-si mai aminteau cati pasi facusera. Toamna tarzie mirosea a iarna si o simteam calduta pe piele. Soarele se ascundea de multimea babeliana de turisti neobositi. Mirosea a oras frumos, elegant si a ceva indescriptibil. Pierduta pe stradute trageam adanc in piept aerul  proaspat de vacanta. Roma are gust de Tiramisu si cafea fierbinte si neagra. Verde si umeda imi zambeste printre lacrimi. Ploua de trei zile si pamantul  e sidefat. Il calc cu delicatete. Mi-e foame de frumos. Imi ofera muzee in care-mi astampar foamea pana cand frumosul face parte din mine. Imi ofera stradute pitoresti pe care sa ma pierd. Si senzatia aceea trista si imbatatoare de libertate.

Povestiri din Turcia : Sali

Autocarul intra glorios in orasul Bergama. Aerul conditionat ne protejeaza de caldura de cuptor a sfarsitului de octombrie. Inca o oprire pentru a vedea pietre. Turcia este facuta dintr-un sir nesfarsit de ruine peste care turcii otomani au construit un imperiu si apoi o republica.

Ies din autocar si caldura ma izbeste in fata. Nu ma plang, in Romania e frig si toamna si gri. Eu traiesc o a doua vara in aceste doua saptamani de vacanta.

Doua drumuri se deschid in fata mea : in sus catre ruine, in jos catre orasul prafuit. Si cobor pe straduta pietruita. Inima imi bate cu putere. Strada e pustie cu exceptia catorva barbati pe scootere care ma privesc lung. Imi continui drumul si nici eu nu stiu unde ma duce. Ma opresc la casa rosie, fost templu pagan si apoi biserica crestina, acum parasita si in ruine. Culeg o maslina si o bag in gura. Are gustul amar al libertatii.

Un turc batran se indreapta catre mine.

 - Buna ziua. Sunteti turista ? De unde sunteti ? ma intreaba el intr-o engleza buna.
 - Din Romania.
 - Va pot invita la un ceai ?
 - Cu placere.

In gradina umbroasa din fata magazinului de covoare al lui Sali imi sorb cu emotie ceaiul. Negustorul de covoare imi povesteste despre covoarele lui, despre specificul celor de Bergama si incearca sa ma tenteze sa cumpar. Ii explic ca un covor nu intra in bugetul meu si apoi nici usor de transportat nu e. Ma intreaba cum e in Romania. Povestile curg, ceaiul de mere e bun si compania placuta. Timpul zboara si imi dau seama ca ar trebui sa ma intorc.

Sali imi strange mana.

 - Sa nu ma uiti, imi spune el.

Intre patru pereti

Lumea mea s-a redus la patru pereti de cateva zile. Doctorul m-a consemnat la a vedea realitatea gri printre gratiile geamurilor mele de parter de Berceni. Intocmai ca Raspunzel din turnul sau privesc la cotidianul pitoresc al cartierului. Si personajele basmului meu sunt cainii pasnici dar numerosi care dau concerte sub geam noaptea pe la trei, vecinii supercuriosi, copacii tristi. Berceni-ul e un cartier unde muzica e la inalta pretuire. Vecinii mei imi incanta dupa-amiezele cu manele de suflet sau hituri precum Last Christmas si Treceti batalioane romane Carpatii.

 Trecerea anotimpurilor e bine marcata cand te apropii de metrou la Piata Sudului. Primavara, comerciantii regatului ne delecteaza cu martisoare si ghiocei. Toata vara poti cumpara pepeni imensi de la nesfarsitele tarabe care blocheaza circulatia pietonala, iar toamna varza. Iarna e sezonul brazilor frumosi care impodobesc parcarea si o buna parte din trotuar. In noaptea de cerneala cand astepti postalionul 77 alaturi de multi alti curajosi calatori poti avea placerea de a asculta o domnita blonda care doineste in parcare caci se apropie alegerile. Cei cativa negustori si clientii lor o urmaresc cu uimire si admiratie. E anotimpul verzei in Berceni.

 Postalionul 77 e un loc de marete aventuri si idile. Pot sa va povestesc ce mi s-a intamplat acum cateva zile cand ma indreptam spre metrou. La o statie urca un haiduc smead si chipes si se aseaza langa mine, atat de aproape ca nici o albina nu ar fi putut trece printre noi. In nevoia mea de a respira ma retrag doua scaune mai incolo.

- De ce fugi de mine ? Nu-ti place cum sunt imbracat, cum miros ?

Ma uit la haiducul chipes care credea ca din pricina tenului sau smead nu vroiam eu sa stau langa el.

 - Nu e vorba de asta, dar din principiu nu-mi place sa se bage cineva asa in sufletul meu, ii spun.

Nu insista, dar tine cu tot dinadinsul sa imi ofere un odorizant de camera din cele doua pe care le tinea in mana.

 - Le-am cumparat pentru mine, imi spune el. Nu vrei unul ? Miroase a portocale. Imi place foarte mult mirosul de portocale.

 Cu tact, dar cu fermitate ii spun ca am deja odorizant de camera. Coboara la prima statie salutandu-ma.

 In timp ce scriu, bormasina duduie vesela si zgomotul ei se impleteste cu ciripitul numeroaselor vrabiute care se adapostesc in copacii de langa geamul meu. Emblematic.

Calliope, unde esti ?

Eu nu stiu cum mergea treaba cu poetul care isi gasea inspiratia in izolare. Pentru mine rutina zilnica si serile linistite sunt moartea Calliopei si a lui Euterpe sau a tot ce inseamnau ele. Pierduta intre probleme "importante" si mailuri in hatisul demn de Diavoliada lui Bulgakov uit in fiecare zi cate putin cine sunt. Si atunci mai sterg un pic de praf trofeele si imi amintesc de culori. Cum visam frumos cand totul era promisiune. Si incerc sa-mi scot din privire incrancenarea pe care o vad oglindita si in ochii obositi ai oamenilor care se intorc de la munca. Si sa nu ma imping. Si sa nu ma supar pe cel ce se impinge pentru ca ii stiu oboseala si frustrarea si deznadejdea. Si inteleg de ce ai plecat. Si te aprob de fiecare data cand iau avionul. Dar pana la urma ma intorc.

Fila de jurnal

Nimic nu mi-a mai spus in ultima vreme scrie-ma! si nu stiu cum sa imblanzesc pagina alba. E greu sa scrii dupa multa tacere. Imi tot fac promisiuni ca voi scrie mai des, dar nu reusesc sa ma tin de cuvant. Insa nu v-am uitat pe voi cei cativa cititori ai mei. Pot sa va spun ce am aflat in aceasta vara uimitoare.

Am aflat ca poti fi stapanul lumii in Vama Veche daca esti cu oamenii care trebuie la concertul la care trebuie. Si pentru prima data am simtit spiritul Vamei curgandu-mi prin vene.



Am aflat ca desi traiesc de ceva vreme in tara asta, inca mai descopar colturi care ma surprind prin frumusete si vivacitate si fatete pe care nu le stiam, doar privind prin ochii altcuiva.

Am aflat ca cel mai frumos cer instelat poate fi la Sulina pe plaja. A fost a treia oara in viata cand am vazut un astfel de cer. Si nu, nu e cel din imagine. Din pacate nu am facut vreo fotografie.

Am aflat ca vechile iubiri nu mor, ele se transforma in prietenii. Dar si ca prietenii te accepta asa cum esti. Chiar si mai dezordonata, sau...

Am aflat cum e sa te lasi purtat de val si sa-ti placa tarmul pe care esuezi. Cum e sa ai mici probleme dar sa nu conteze. Cum e sa-ti bata neasteptatul la poarta, sa te sperii dar sa il si doresti.

Cum e sa vrei sa speri.

Stangacie

In ultima vreme sunt cam impiedicata. Ma incurc pe mine insami, imi pierd ideile si gasesc altele in loc, uit unde am pus lucruri si nu am liniste. Si mai sterg praful in locuri demult uitate. Iar respiratia ma doare de parca ar fi miez de iarna. E liniste in stangacia mea si pasii mei lasa urme pe nisip care nu se sterg usor. Am visat despre vara si inca mai simt caldura ta in visul meu.

Scriu...deci exist

Am lipsit din viata mea, prea ocupata cu micile ghionturi zilnice pentru a mai putea respira. Condeiul meu a tacut timorat, dar acum ma bantuie. Asa ca l-am luat iar in mana, inmuiat in cerneala asta noua care miroase a vacanta si a speranta. Si creionez. Creionez rasarituri in Vama, solouri de chitara la Sibiu, vant in par navigand pe bratul Dunarii Sulina. Deschid cu greu ochii ca sa va privesc. Si iata ca va pot vorbi iar.

Pe urmele lui Hansel si lui Gretel...la Piatra Mare

  

  

Nunta

E vara, lumea se casatoreste. Vrand nevrand m-am trezit si eu angrenata intr-o astfel de ceremonie. Prietena mea cea mai buna din timpul liceului si multa vreme dupa s-a casatorit weekendul acesta. In rochita eleganta cu fundita peste pantecul care ascunde o noua viata si cu ochii mustind de emotie. Si de bucurie calma. Danutz devenita materna chiar inainte de a naste. Si masina timpului m-a dus inapoi pe vremea cand eu eram blonda si ea era slaba batz si visam impreuna. Si ne impartaseam secrete. Si complotam. Si vorbeam despre baieti ore intregi si jucam remi ofticandu-ne rau de tot cand pierdeam.
Revenind in prezent, iata-ma intr-un rochitz elegant incercand sa nu fiu nervoasa si zambind soferului de taxi care gasea in orice stop pretext sa citeasca Gazeta Sporturilor. Drum cu oprire la florarie. Unde un pusti sucar cu ochelari de soare imi iese in intampinare in ghereta dotata cu aer conditionat. Cu maini experte imi insurubeaza un buchet roz peste care pune solemn un cartonas cu "Casa de piatra!" si imi da restul cu 5 lei mai putin fara sa clipeasca. Pesemne pretul pentru ca am avut de-a face cu un asemenea meserias. Revenind la vajnicul cititor al Gazetei Sporturilor dau comanda de linie expres pana la Starea Civila. Unde ma si depune dupa o conversatie pasionanta despre cat de greu e sa inlaturi parul de pisica si cat de bine e sa fii casatorit. Lucru pe care mi-l recomanda si mie cu caldura. Zambesc politicoasa pentru ca domnul e dragut. Capata o atitudine patern binevoitoare fara insa sa se dezica de politetea aproape ceremonioasa.
Iata-ma deci depusa la destinatie si parasita cu cele mai calde urari pentru mine si pentru prietena mea mireasa. Multa lume s-a casatorit weekendul trecut - activitate foarte productiva pentru demnii reprezentanti ai legii. 20 de lei la persoana care te intreaba daca il iei pe X in casatorie, inca 200 la fotograf inmultit cu 1 nunta la 10 minute, asta face... dar mai bine calculati voi. Sa fie intr-un ceas bun! Ajungem pe la 10, cand ceremonia ar fi trebuit sa inceapa la 10 jumate. Nu apucam sa facem multi purici afara ca o doamna guraliva ne baga inauntru. Ramane surda la argumente cum ar fi ca nu toata lumea a sosit inca si ceremonia incepe. Cum mai sunt inca persoane care asteapta afara, trebuie sa ne grabim. Iar ca sa fim eficienti si sa nu pierdem mult timp, doamna ne da indicatii regizorale si pur si simplu nu poti sa te pui cu ea. Cu un aer matern il tachineaza pe mire si ii spune miresei sa zambeasca la poze. Si pana sa te dumiresti, gata, au si facut pasul, e oficial. Au pus pe hartie ce aveau deja in inimi. Si momentul emotionant e scurtat de aceeasi doamna general care ne ajuta indatoritoare sa ne aranjam scolareste pe scara. Incropim o bolta de flori sub care mirii cumintiti de emotie pasesc solemn. Ploaie de confetti si orez. Care intra in toate locurile inadmisibile. Si apoi poze. Poze sub bolta umbroasa, poze in iarba. Poze cu blonda sexy, prietena cu mireasa. Pana sa terminam cu pozele mai ies doua cupluri. O mireasa cu buline si un cuplu batraior. Soarele topeste tot. Inotam in transpiratie si decidem sa ne indreptam spre urmatoarea destinatie pana sa disparem de tot sub caldura sa.

Casa lui Danutz e asa cum o stiam de ani, primitoare cu multe flori si linistita. Deocamdata e doar familia si eu - intrusul. Un intrus rasfatat la maxim de parca as fi fost in propria mea familie. Hamesiti, dam iama in sarmalele care se topesc in gura. Basculez un numar rusinos de marturisit aici.
Si oaspetii incep sa apara si se aseaza la mesele frumos aranjate. Femeile legate de o calda camaraderie sporovaiesc vesele. Ajutoarele la bucatarie s-au inmultit si le vad cu sortulete peste rochiile frumoase. Barbatii din familie au grija ca mesenilor sa nu le lipseasca nimic si mai ales bautura. Se rade, se danseaza si se chiuie. Mama miresei ar vrea sa joace si ea dar nu poate din cauza unor probleme de sanatate. Zambeste insa si e fericita. Mireasa are stele in priviri desi si-a pastrat limba ascutita. Dar mirele are constelatii intregi.
Eu am fost tranformata in jucarie de catre nepoata miresei. Zgamboiul slab ca o scandura cu ochii mari arunca porunci copiilor mai mici si nu numai. O alerg in jurul mesei sub privirile nuntasilor. Fac echipa cu un pusti de 4 ani. Cu mainile lui micute incearca sa o tina ca eu sa o pot gadila. Nu reuseste. Pustoaica alearga sprinten si trebuie sa ma folosesc de siretlicuri ca sa o pot prinde.
Se uita la mine cu ochi mari :
- Dar tu ramai aici, nu-i asa ? Sa-ti aduc ceva, un pahar de apa, de Cola ?
Reusesc sa scap de micul monstru fermecator cu ajutorul miresei si ma indrept catre casa pe cand soarele se pregatea si el de plecare lasand in urma caldura inabusitoare si niste nuntasi veseli.

Perioada mea Callas

Nu ma pot opri din ascultat Maria Callas, asa ca dau mai departe :)

Cantecul

Vara se taraste lenes prin Bucuresti. Afara e cald, dar in camera e racoare si ma scufund in cartea palpitanta. Cainii au facut liniste pentru un moment. Cineva canta. O femeie cu o voce puternica, frumoasa. Ma bucur de muzica, de lumina, de racoare si zambesc singura.

 - Taci cioara ! se aude din blocul de alaturi un glas de femeie.

Ies la geam ca sa vad o tiganca frumoasa urmata de un baietel cu ochi suspiciosi. Imi zambeste si ma intreaba daca nu am sa-i dau ceva, vreo vechitura.

 - Canti foarte frumos, ii spun. Vin acum sa iti dau ceva.
 - Te asteptam atunci, imi spune ea.

Pescuiesc niste bani din portofel si ma grabesc. O gasesc unde o lasasem, tot cu zambetul pe buze. Canta in continuare pentru mine.

 - Taci, fa, odata ca vin sa te bat ! se aude o voce - de data aceasta de barbat - din blocul vecin.

 - Mai bine ai tacea, ii spun cu parere de rau.

 Zambetul nu-i dispare de pe chip. Ma intreaba daca nu am vreo haina veche, aratandu-mi fusta ei lunga, frumoasa. Alaturi de ea, baiatul slab ca un tar ma priveste cu neincredere. Ii dau niste bani si ne luam la revedere. Ea se indeparteaza in tacere.

Si uite asa, din cauza mea o tiganca frumoasa era sa manance bataie.

Sulfina Barbu si gogoseria de la metrou

Weekendul trecut nu am avut intalnire nici cu valurile inspumate ale marii si nici cu crestele incununate de nori ale Carpatilor dupa cum planuisem. Am avut intalnire cu ... matura. Am ignorat si soarele tentant si parcurile verzi pentru a avea grija de casuta mea. Echipata de scandal smotruiam cu spor cand suna la usa. Deschid si vad trei tineri printre care o pustoaica inaltuta cu ochelari si pistrui. Imi zambeste si imi intinde o sacosa frumoasa :

 - De la Sulfina Barbu.
 - Nu, multumesc.

Inchid repede usa peste fatza dezamagita a pustoaicei si ma intorc la datorie. Dupa multe actiuni "palpitante" pe care nu le voi descrie aici, imi rasplatesc efortul cu o gogoasa de la gogoseria de la metrou. Nici nu musc bine din ea ca vanzatoarea ma striga.

 - Domnisoara, nu vreti o prajitura ?

Ba bine ca nu. Prajitura de ciocolata era delicioasa. Si atunci ma intreb daca nu e mai bine sa faci "cadouri" dupa ce esti ales si nu inainte. Chestie de ...marketing. Dar eu nu ma prea pricep la asta.

Bonn - jurnal de calatorie (1)

Mi-am luat iar rucsacul in spinare dupa multa vreme sa bat drumuri necunoscute si sa intalnesc hazardul. Asa ca anul acesta am petrecut un 1 Mai sub soarele bland al Bonnului. Mai mult de atat acest post ar trebui sa fie despre prietenie si despre inca o piesa din puzzle-ul cunoasterii. Nici un ingredient nu a lipsit calatoriei mele. Nici macar hazardul de care vorbeam la inceput.

Asezata confortabil in avion imi scot tacticoasa cartea. Il ador pe Camus si l-am ales pe post de companion de drum. Omul sau revoltat imi face cu ochiul ademenitor. Domnul de langa mine zambeste. Brunet, in jur de 40, relaxat.

- Asta e o carte care m-a schimbat. In urma cu 10 ani citeam Camus. Insa nu mai sunt intru totul de acord cu el, imi spune el in engleza. Acum sfatuiesc oamenii in cariera.

Vorbim de Paris unde el a stat 5 ani si dupa care e inca nostalgic. Oboseala dupa o noapte nedormita ma cuprinde si inchid ochii. Ii deschid buimaca tocmai cand aterizam, cateva mii de kilometri mai incolo. Tovarasul meu de drum ma ajuta cu bagajele si urmez sirul ordonat de calatori. Imi iau la revedere de la el pentru a ma regasi cu prietena mea si aventura incepe.

Bonn-ul pare linistit si e mai mic decat as fi crezut.Un oras de 300 000 locuitori, nu e ce ma asteptam eu de la o fosta capitala. Bucurestencei din mine i-a lipsit putin agitatia dintr-un oras mai mare. Insa e verde, iar timpul se scurge aici in alt ritm. Totul nu mai e doar lupta pentru supravietuire si nici nu intalnesc micile racaieli cotidiene din Bucuresti. Aici ai timp sa cugeti. Rinul insoteste lenes biciclistii de pe malurile sale, caci nemtii sunt fani ai acestui mijloc de locomotie. Dar cel mai frumos lucru din Bonn au fost ... romanii. Omul sfinteste locul. M-am trezit aruncata fara veste intr-o comunitate unita si primita fara  umbra de indoiala, plimbata cu cei mai buni ghizi pe care i-as fi putut avea. Si carora le multumesc pentru ca au adus magia in calatoria mea. Si planurile se fac pe loc si nu stiam unde voi ajunge, stiam doar ca va fi frumos.

 

Marburg e un orasel medieval si acolo se afla cea mai veche universitate protestanta din Germania precum si doi prieteni. Ajungem impartind o masina cu 3 fete blonde. Ca o alternativa la tren sau la masina personala, poti sa calatoresti cu cineva care merge in aceeasi directie si pe care-l gasesti pe Internet. E cel mai convenabil mijloc de transport, destul de popular si de convivial daca intelegi limba.

Marburgul de pe coline are casute scoase din povestile fratilor Grimm, e mai mic si mai elegant decat Bonnul. Si sunt si conduri rosii si pitici.

 Luam liftul si apoi mai urcam un pic pe stradutele pietruite pentru a ne bucura de vederea de la castel. Multi turisti batrani dar si nemti blonzi profita de soare. Unii ne saluta cand trec pe langa noi.

 Discutiile se innoada in micul nostru grup, limbile se dezleaga si dupa ce trecem in revista obiectivele turistice, ajungem sa discutam despre cum e viata in Marburg. Despre cat de greu e pentru un strain sa prinda radacini. Despre ploaie. Despre cei lasati acasa. Despre dor. Iar picioarele noastre nu obosesc lesne. Ne poarta pe stradute, printre case vechi si in biserici. Doar soarele prietenos reuseste sa tina pasul cu noi, iar lumea se mira pentru ca el nu isi face prea des aparitia aici.

Dar povestea mult mai repede se povesteste decat se infaptuieste si dupa o zi de basm, ne prabusim filozofici pe balcon contempland cu o cana cu bere in mana peisajul verde in noaptea linistita, cerul instelat si perspectivele zilei de maine.

Sar' mana pt poze Alex si Mitrut !

Om mani padme hum, dupa cum spunea cineva pe acolo :)

Cateva randuri, cateva ganduri

Iar am lasat timpul sa curga peste mine si copacii sa se inverzeasca fara sa-mi ceara permisiunea. Si imi descopar prieten vechi in prieten nou si recunosc acei ochi. Si e sfasietor de trist. Si tu esti mult prea departe, doar vestigiile descoperite intamplator vorbesc de vremuri demult uitate. Si totusi, daca ma uit mai bine nu e decat un servetel ingalbenit uitat intr-un fund de sertar impreuna cu alte hartii care ma defineau. Pentru ca acel eu e acum ea. Si ma simt eu nu ea, ma simt nou - nouta, de-abia iesita din tiparnita mirosind a hartie proaspata.

De poveste.... la One world

Am fost la proiectia a doua documentare la festivalul dedicat drepturilor omului One World sa caut putina magie si am gasit-o in sala plina de la Corso. Am vazut doua filme diferite prin realizare si prin ideile vehiculate, fiecare special in felul lui. Primul, Bedtime Stories from the Axes of Evil vorbeste despre puterea basmelor de a apropia sau indeparta oamenii, dar si despre valori comune. Este el insusi o poveste de spus la gura sobei. Filmat de studenti americani la film, urmareste alaturi de copiii coreeni, irakieni si iranieni firul a trei povesti traditionale. Vibeke Bryld, regizoarea daneza a fost cu noi in sala sa ne raspunda la intrebari. Asa am aflat ca filmul a fost o reactie la un discurs de-al lui George Bush din 2002 : "Aceste state, impreuna cu tarile lor aliate, constituie o Axa a Raului care ameninta pacea mondiala". Al doilea Intr-o zi vom fi fericiti ne-a plonjat direct in realitatea unui orasel minier sarac din Polonia, Lipiny. Pe cat de stilizat a fost primul documentar, pe atat de plin de viata a fost al doilea. Daniel, un adolescent de 16 ani traieste cu bunica sa si isi doreste sa realizeze un film despre visele celor din jur. Asa ca se targuieste pentru un telefon mobil si apoi pentru o camera furata si incepe sa ia interviuri. De la batrani la copii, fiecare a avut sau are un vis. Cel mai frumos raspuns e insa cel al bunicii sale, Aniela : am visat sa am un nepot ca tine. Cu picioarele bine infipte in pamant, Aniela isi gaseste repede reperele, stie sa ia ce-i mai bun din situatia in care este si mai ales stie sa isi sprijine nepotul. Filmul e atat de viu, incat a starnit hohote de ras in sala. Si se pare ca a avut si happy end. Daniel in urma filmarii la acest documentar (de altfel el a venit cu ideea) cat si la un alt film si-a permis sa schimbe scoala pe una mai buna si sa faca studiile pe care si le dorea.

Weekend cu gust de qwankido in Mall

Weekendul trecut m-am intors la o dragoste mai veche cu emotie si recunostinta : qwan ki do-ul. In cadrul AIESEC - Global Village a avut loc in Mall Vitan o demonstratie de Qwan Ki Do facuta de colegii mei de sala. Fostul magazin amenajat ca loc pentru manifestarea culturala geme de lume. Tobele vorbesc de tinuturi indepartate si exotice. Cu fiecare zambet strainii de la standuri incearca sa te tenteze sa le vizitezi tara. Iti poti scrie numele in japoneza sau poti sa incerci parfumuri exotice din Arabia Saudita. Tunisienii iti propun condimente delicioase. Francezii, benzi desenate. Ratacesc de la un stand la altul in cautare de mici comori. Ii vad pe colegii mei imbracati in Vo Phuc printre vizitatori. Si se face liniste si se face cerc. Incepe. In fata multimii curioase dragonul se plimba, se scarpina, adoarme.

Animalul galben se misca fluid, se joaca si nu cunoaste decat ritmul tobelor batute de Hoanh Su. Si aduce dupa el maiestria colegilor mei. Pe rand privitorii descopera diferite tehnici, de la inlantuiri de lovituri si blocaje, la tehnici cu partener, la tehnici "animaliere" si pana la maiestria inelelor.

Demonstratia trece in revista o paleta variata de tehnici si fiecare isi aduce aportul in functie de gradul si cunostintele sale. Punctul culminant : coregrafia maiastru realizata unde o fata fugareste un baiat care incearca sa ii ia ghiozdanul si il si capaceste cu aceasta ocazie.

Apoi toti eroii se strang in fata unei beri in pura atmosfera de camaraderie. Dar asta e alta poveste...

PS. Multumesc Mircea pentru poza cu dragonul :)

Blues de primavara

Nu stiu muzica mai expresiva decat bluesul pentru a spune ce ai pe suflet. Si se pare ca eu in ultima vreme scriu in ritm de blues. Scriu, visez. Schimbari in micul meu univers ca furtuni intr-un pahar de apa. Mari absente care se eternizeaza si ma fac sa ma gandesc ca totul e trecator. Si gustul cand amar cand dulce pe care il simt pe limba. Si senzatia de libertate. Ma simt usoara ca o pana si imi place sa fiu asa. De parca primavara asta s-a nascut intai la mine in suflet apoi a iesit sa incalzeasca orasul si oamenii.

Incubator

Am auzit de la un prieten care a auzit de la un prieten de o petrecere mai deosebita si asa am ajuns in Incubator. Trei fete tropaind in cizmulite in noaptea de cerneala si o cladire industriala de pe strada Popa Nan. La ultimul etaj deschidem usa si ne trezim intr-o hala tapetata cu cartoane de oua si lampioane albe rotunde. Copaci din scanduri vopsite in alb sunt impodobiti cu beculete rosii. O fata cu o coronita de lacramioare peste parul tuns scurt ne intampina calduros. Inauntru o multime de oameni colorati. Miroase frumos a cafea in acest decor ciudat unde oamenii isi urmeaza pasiunile. Putem cumpara tablouri, bijuterii de hartie sau sapunuri, toate handmade. Cativa danseaza. Un cuplu de indragostiti nu se pierde din priviri in timp ce se misca expert pe ritmuri vesele. Si totusi, asa cum am fost preveniti la intrare, aceasta nu este o petrecere ca oricare alta. Inima ei o reprezinta atelierele. Ateliere de orice. Cand cineva stie sa faca ceva, poate impartasi cunostintele sale cu cei care doresc sa invete.





Dansuri irlandeze, cultura si obiceiuri aromane, tangou, patchwork,  autoaparare, standup si cantari, se succed unul dupa altul facandu-ne pofta sa ne inscriem.  Imi simt mintea zumzaind, fermecata de idee, fermecata de loc si de oameni, dorind sa revin.

Cu capul in nori si picioarele in baltoace

Cam asa se rezuma existenta mea in acest anotimp ud. Si ca tot omul ce se respecta ii boscorodesc pe cei care nu dau zapada la o parte in timp ce fac slalom printre dunele de nameti si inot vesel in baltoacele clipocinde. Nu am mai parasit orasul asta alb si zgomotos de ceva vreme si ma mananca talpile. Dar cum deocamdata trebuie sa stau pe loc, imi zboara gandul catre tari nu neaparat mai calde dar in care pot sa ma regasesc. Sau sa descopar. Si uite asa, cautand prin genti nefolosite de demult si cu dorul de calatorii in suflet am gasit un bilet de metrou din Berlin de acum patru ani. Sa fie un semn ?

Blues si niste ghete murdare

Am mers azi toata ziua cu blues-ul in suflet. Ghetele mele stau marturie cum poti sa sari o baltoaca in ritm de blues. Sunt ude si murdare. Nightlosers ma bantuie de cateva zile si ma fac sa dansez la birou. Piciorul bate ritmul, pixul il urmeaza si mormai cat mai incet cu putinta ca iar se uita colegele ca la urs la mine.




Baietii au concert pe 24 februarie la Muzeul Taranului Roman.

Crampei de cotidian si o urma de nostalgie

Bucurestiul a devenit un imens loc de joaca cu multa zapada. Sub povara iernii incotosmanate lumea isi vede impasibila de drumul parca trasat dinainte. Doar nasurile sunt mai rosii si paltoanele mai groase. Drumul catre munca a devenit o adevarata aventura de cand trebuie sa fac patinaj artistic pana la statia de autobuz. Am castigat olimpiada la balmajitul pe gheata acoperita de zapada. Si in fiecare dimineata ma duc cu hotarare catre locul gri cu cladiri de sticla si rivalitati ascunse sub costume si zambete simandicoase. Ma cufund in tabele si mailuri si probleme de rezolvat pana cand pe nesimtite vine inserarea si atunci ies si ma pierd in ea si imi amintesc din nou de mine. Si devin una din fetzele obosite din metrou, acelea pe care mi-e frica sa le privesc pentru ca sunt lipsite de expresie. Si alunec in reverie sau intr-o carte pana cand, pe nesimtite ajung la destinatie. Si atunci ma inec in marea de oameni care coboara din metrou si imi amestec povestea cu a lor.

Facebook si moartea

Moartea e un lucru cu care te intalnesti mai rar cand esti tanar si te crezi nemuritor. E un lucru care se intampla celor in varsta si cum noi nu o sa imbatranim niciodata, clar, nici nu o sa murim. E insa socant cand se intampla cuiva mai tanar decat tine, cuiva pe care l-ai cunoscut, unei fete frumoase. Si desi natural, e un subiect tabu, greu de abordat.

Pe Andreea am cunoscut-o la facultate. Apoi am fost impreuna la primul loc de munca. O fata draguta, cu ochi albastri, mereu zambitoare. Fara sa fiu apropiata de ea, imi amintesc discutii lenese in metrou, sinceritatea si ironia ei si neintelegerea mea fata de ea. Anii au trecut, am pierdut legatura si singurul loc unde mai auzeam de ea era Facebook. Andreea vedea lumea, iar eu priveam curioasa poze din locuri unde nici cu gandul nu am ajuns. Zambete pe plaje indepartate, orase care te fac sa visezi. Si anul trecut, intr-un trecut nu atat de indepartat, contul ei de Facebook a fost inundat de flori si de tristete. A devenit loc de pelerinaj pentru oameni care au cunoscut-o si au iubit-o. Care i-au lasat ofrande. Nimeni nu a scris insa de moarte, ci doar de dor.

Oare ce se va intampla cu conturile noastre de Facebook cand nu vom mai fi ?

Furtuna si proteste

Furtuna afara. Si iarna care se eternizeaza. Ma zgribulesc in frigul obraznic de ianuarie. Oare poti fi Che Guevarra in Bucurestiul inghetat ? Oare furtunile intr-un pahar de apa conteaza ? Si cat de bine e cand politica primeaza asupra utilului si binelui comun ? Toti scriu in CV "spirit de echipa". Dar oare cati dintre acestia au deschis un dictionar sa vada ce inseamna ? Si de ce sa nu tratezi toti oamenii omeneste indiferent cine sunt ei ? Un pic de incredere valoreaza mult mai mult decat tone de autoritate. Parerea mea.

Tablou de iarna

Iarna este ecou in sufletul meu si frigul aduce atata liniste. Soarele puternic este singurul reflector peste acest ocean de nemiscare. Numai vrabiile mai traiesc, se cearta si zboara jos la ferestre. Boala m-a incuiat in casa si a uitat sa imi mai dea cheia. Visez la primavara si ascult muzici uitate. Si ma gandesc la lucruri ipotetice in nori de fum de tigara. Si sper ca primavara sa imi aduca aproape oamenii dragi care au plecat. Si adulmec aerul dupa un avion care sa ma duca departe. Dar unele vise se implinesc, nu ?

Concertul extraordinar de anul nou

Poc! Poc! Poc! De tei zile incoace toata lumea face poc in cartierul meu si asteapta explozia finala de la 12 noaptea, ora cand toate Cenusaresele sunt demascate ca fiind femei casnice fara prea multa stralucire care asteapta un barbat care sa le cumpere haine frumoase si sa le dea un statut. E gri, vrabiile boscorodesc si cearta lor se eternizeaza impreuna cu sunetele pasionale ale unei manele indragite de vecinii mei pestriti. Toata lumea, si vrabiile si vecinii nu fac decat sa se pregateasca pentru diseara in fracuri - vrabiile, in fustite scurte si colanti - vecinele, in haine purtabile odata pe an - vecinii. Gospodinele au terminat nesfarsitele valuri de mancare in care se vor ineca invitatii lor afumati cateva ore mai tarziu. Copii fara griji se joaca pe afara si larma lor se amesteca cu cea a vrabiilor. Pana si ei vor imbatrini cu un an. In lipsa zapezii se alearga si tipa, tipa, tipa. Concertul acesta de anul nou colorat, plin de viata si nu neaparat stilat se canta in fiecare an cu succes.

Ceatza, creatza si restul e legenda

E ceatza in Bucuresti si invaluie totul. Cladirile, oamenii, viitorul. Parca Dickens ar fi scris inceputul acesta de iarna. Unii viseaza la zapada si Craciun cu miros de portocale. Eu visez la super cizme in care nu intra apa. Si la prieteni. La cei care sunt departe, la cei care vin de departe, la cei noi si la cei vechi. La cei ironici si la cei tristi. La cei care reusesc mereu sa ma surprinda in mod placut. La cei care m-au uitat. La cei care au reaparut dupa ani. Si mai ales la cei cretzi care vin de departe.

Sunt un Jamie Oliver autohton !!!

Din greiere ma transform in furnica. Dar tot nu-mi pun lauta in cui :) M-am hotarat sa gatesc. De obicei mananc pe fuga, iar cei de la fastfoodul din apropiere ma cunosc destul de bine.  De data aceasta nu ma opresc in dreptul lor si imi continui drumul catre supermarket. De acolo ies victorioasa cu niste pulpe de pui si niste mirodenii. Ajung acasa si privesc plina de speranta in frigider sa vad cu ce pot face puiul. Unii au bibelouri, vaze, statuete. Eu am ca obiect de decor un frigider. Dinauntru ma privesc tristi, un morcov singuratic, niste usturoi, un ou expirat de ceva vreme si niste lamai. Hmmm...Pescuiesc de undeva niste cartofi moi de batranete si caut in zadar ceapa. Intr-un final imi amintesc ca am aruncat-o ca tot nu o foloseam. Plang dupa ea. Dupa indelungi cautari, ajung sa creez urmatoarea reteta glorioasa pe care v-o descriu aici :

Se pune niste muzica, de preferinta ska si reggae. Cartofii se curata mai bine pe muzica cu texte sociale despre conditia africanilor din tarile francofone. Garantat. Se pune in tigaie cam tot ce se gaseste prin casa cu exceptia oului expirat si a lamailor. Se adauga niste mirodenii suspecte. Se lasa la foc, mic sau mare dupa cum vi se pare ca e bine. Nu se ia in seama mirosul ciudat care se ridica din tigaie. In caz de urgenta se poate folosi si hota. Acest fel de mancare poate fi mancat de catre o persoana foarte flamanda sau de una care incearca sa impresioneze bucatarul. Pofta buna !

Nicoleta

O dimineata adormita in metroul bucurestean. Mai putina aglomeratie ca de obicei, poate si din cauza orei tarzii. In ultima vreme nu prea mai merge trezitul in crestetul zorilor oricat as incerca. Ma asez pe scaun, usurata ca am prins loc. Asa pot sa mai motai putin pana sa schimb metroul in drumul nesfarsit catre munca. Dar dulcele somn mi-e tulburat de un miros patrunzator de ceapa. Alaturi de mine, o fata imbracata in trening cu sapca pe ochi manca cu pofta dintr-un sendvis a carui ingrediente le puteai ghici cu usurinta.
- Stiti cumva cum ajung la Preciziei ? o intreaba ea pe doamna din fata ei.
- Cobori la Unirii si acolo schimbi.
- Si mai intreb ?
- Da, acolo mai intrebi.
La Unirii urmaresc suvoiul de oameni si am grija sa ma misc destul de repede sa nu dea peste mine. O vad in fata mea pe fata din metrou uitandu-se nedumerita si dezorientata catre scarile rulante.
- Nu pe aici. Daca vrei sa mergi la Preciziei trebuie sa o iei pe acolo. Vino cu mine ca si eu merg intr-acolo, ii spun cand vad ca singura nu o sa o scoata la capat.

- Multumesc mult. Sa va dea Dumnezeu sanatate ! zise fata zambind.
Mergem impreuna prin pasaj si tanara incepe sa imi povesteasca :
- Stiti, sunt de la casa de copii. Acum ma duc la o doamna care o sa-mi dea mancare si o sa mergem la biserica. E asistenta la camin si dintre toate fetele m-a ales pe mine. Azi dimineata am primit dulciuri multe. A venit un strain care ne-a adus dulciuri si ne-a trezit pe toate fetele.
Ochii ii stralucesc de bucurie in timp ce povesteste minunea.
– Azi e ziua mea. Ma cheama Nicoleta.
Mergem prin pasaj, eu alaturi de Nicoleta, ea povestind vrute si nevrute cu zambetul pe buze. Din cand in cand bate din palme, ca un fel de tic.
Intram in metrou si Nicoleta gaseste un loc liber. Se aseaza.
- Vreti sa stati jos ? ma intreaba.
- Ah nu, multumesc.
Alaturi o tanara adolescenta pe un scaun vorbeste animata cu un barbat care sta in picioare. Zambeste barbatului care ii era probabil frate, unchi sau ceva. Nicoleta e dornica sa intre in vorba. Se uita lung dupa fata si cand aceasta intreaba cat mai e pana la Craciun, spune :
- Craciunul e pe 26 parca, nu ?

Cum nu e bagata in seama, se intoarce catre mine si isi ascunde dezamagirea. Imi povesteste vesela ca peste doi ani o sa intre intr-un apartament social si ochii ii sclipesc de bucurie. Cum ma asez si imi scot cartea incepe sa citeasca si ea peste umarul meu. E foarte mandra cand intelege o expresie si spune in gura mare ce inseamna. Imi povesteste pe acelasi ton de conversatie usoara tot felul de lucruri socante.

Nicoleta coboara la Gorjului nu inainte de a primi o bomboana de menta de la o doamna din metrou. Lasa in urma zambetul ei de copil bucuros si recunoscator pentru lucrurile marunte care fac viata mai frumoasa si uimirea mea pentru capacitatea ei de a comunica atat de natural.

SuperCretzoshenia si 1 Decembrie (cu intarziere) - ep. 2

Fiecare sarbatoare este prilej de bucurie pentru unii si prilej de necaz pentru altii. De exemplu, Craciunul este un real prilej de bucurie pentru cei care vind pastile de slabit sau digestive si prilej de necaz pentru brazi si porci. Chiar am auzit intr-un an ca brazii si porcii au format un sindicat ca sa impiedice taierile abuzive. Dar cred ca macelarii si taietorii de lemne au facut lobby pe langa parlament ca sa nu dea vreo lege sa impiedice taierile. Asa ca din fericire o sa avem brazi si porci la discretie de Craciunul acesta. Revenind la 1 Decembrie, toate curatatoriile si firmele care vand produse de sters praful exulta in aceasta perioada. Este perioada in care toate steagurile si steguletele sunt duse la curatat si in care lumea sterge praful de pe patriotismul adormit in restul anului. SuperCretzoshenia, desi nu e roman de origine, nu e nici macar de origine pamanteana, isi simtea sufletul inaltat de bucuria de a vedea toate steguletele stralucind in soarele rece de decembrie. Si ca sa si-l simta si mai inaltat, s-a hotarat sa se duca undeva sus... la munte. Ceea ce nu stia, era ca Tony Flash avusese aceeasi idee, dar din cu totul alte motive.

Muntele de Aur - nu as sti unde sa il pun pe harta Romaniei - este cunoscut pentru trei lucruri : frumusetea pitoreasca a locurilor, saracia locuitorilor si ironia sortii, prezenta unui zacamant important de aur. SuperCretzoshenia se hotarase sa mearga acolo pentru ca, asa cum spuneam, vroia sa isi simta sufletul la inaltime. Cand ajunse nu-si crezu ochilor. Muntele arata ca un punker. Jumatate din coama de brazi era tunsa. Muntele diform plangea, iar SuperCretzoshenia care cunostea bineinteles graiul muntilor il intreba ce se intamplase.

- A venit pe aici o domnisoara cu tocuri cui. Nu s-a uitat pe unde a calcat si uite ca am ramas fara jumatate din brazi. Daca ma poti ajuta sa nu-mi distruga si cealalta jumatate...
- Bineinteles, dragul meu munte. Si apoi domnisoarele cu tocuri cui sunt specialitatea mea.

Ziacand acestea, SuperCretzoshenia incaleca Cretzmobilul, o motocicleta albastra cu 12 perechi de aripi, mai ceva ca Batmobilul si pleca pe urma tocurilor cui.

O gasi pe Tony refacandu-si machiajul. Buzele sangerii se arcuira intr-un zambet de vanator cand il vazu.

- Pe viata si pe moarte ! zise ea si arunca cu rujul.

Rujul rosu se invarti in aer intr-un nor de seductie feminina. SuperCretzoshenia vazu la timp atacul si imprastie un val de farmec masculin de netagaduit pentru a anihila obiectul ucigator. Apoi contra-ataca cu o elocventa mai ceva ca cea a unui politician, arma care mai e cunoscuta si ca "vraja marii". Tony isi dadu seama ca are un adversar pe masura si ca nu-i mai ramasese decat sa foloseasca arma cea mai puternica pe care o avea : pantofii cui. Un toc cui aproape ca strapunse inima SuperCretzosheniei, cand acesta isi aminti de ceva ce-i spusese bunicul sau, Samson :

- Foloseste-ti pletele !

Isi dadu drumul la par si soarele se reflecta in parul negru lucios, orbind-o pe Tony pentru o secunda. Un fulger crapa tocul care ameninta inima SuperCretzosheniei. Dezarmata si tipand ca din gura de sarpe, se indeparta schiopatand. Si uite asa, Cretzoshenia a mai facut o fapta de vitejie si putem inca vedea brazi pe Muntele de Aur. Pentru cata vreme nu se stie inca, deoarece Tony vrea sa-si faca bijuterii noi...

Nori, norisori si....soare

Incep cu norii ca intr-un mod optimist sa ajung la concluzia ca dupa nori vine soarele :) Cea mai innorata chestie pe care am auzit-o in ultima vreme a fost marturia intamplatoare a unui observator la alegeri despre camioanele cu oameni care veneau de la sate sa voteze a doua oara si primeau plocoane pentru asta. Nu e nimic nou, s-a vehiculat in presa ca asa s-a intamplat, dar e socant sa o auzi de la cineva care a trait-o. Si mult mai tragic. Pentru ca o face mai reala. Cu atat mai mult cu cat atunci nimeni nu s-a sesizat.

De la nedreptate, la ras. Noua campanie Kamikaze de glume rasiste se vrea un raspuns la glumele rasiste ale francezilor. Sunt curioasa ce se va mai intampla in razboiul asta al glumelor. Un coleg spunea azi la tigara ca au ras si ei de noi ca aveau cu ce, dar si noi avem. El e hotarat sa se amuze si de una si de alta. Insa parerea mea este ca ar trebui sa fabricam mai multe glume noi. Astea cu razboiul sunt cam vechi si ale lor sunt de actualitate. Si daca nu castiga nimeni, macar la nivel european o sa fie un mare ras.

Lasand la o parte dialogul cultural cu fratii nostri "bulgarii" cum spunea un clasic in viata, vreau sa semnalez ca azi a iesit soarele. La propriu. Cred ca a citit posturile mele sau ceva ca azi si-a scos nasul si razele, un pic timid. L-am vazut chiar de la birou printre  mailuri si probleme. Nici norii de fum de tigara de la vesnicii fumatori din fata cladirii nu au reusit sa-l acopere. Si acum ca sa inchei cu un alt citat de la alt clasic in viata : "Weekend placut !"

... si cu un cantec care ma bantuie :

Bilant weekend la gura sobei

Al doilea weekend de dolce far niente.... Sunt mai nemiscata ca nemiscarea. Statica, statuara, la fel de plictisitoare ca un ziar politic incoerent. Experimentez dupa multa vreme frecatul de menta pur sange. Desi SuperCretzoshenia se zbate sa ii dau atentie, iar muzica de la concertul Pasarii Colibri imi vajaie in urechi.  Le-am lasat pe toate deoparte pentru greva asta fara sens. De parca frigul mi-a luat mintile si m-a facut leguma. Fasole, avand in vedere ca de doua zile ma joc cu bule... Ma ard talpile/tulpinile sa o iau din loc pana nu prind radacini in pozitia asta pacatoasa.  Am senzatia ca repet aceeasi zi : gri, frig, frig, gri. Dar unde sa ma duc sa fie mai soare ?

Un picut de muzica, un picut de toamna un picut de ceva, nu stiu ce

Asta seara am poposit intr-o sala rosie si inghesuita unde un menestrel isi canta tristetile. Toamna era si ea prezenta si isi cernea bruma in ochii ascultatorilor. Si m-am simtit intreaga si neputincioasa printre atatea jumatati. Si am fost trista pentru ei. Si m-am gandit la alte inimi frante de undeva de departe. Imaginea era neclara si priveam cu detasare la ani si tristeti trecute. Si imi doream cu disperare sa vad un zambet. Dar poate nu era locul. Sper ca nu suntem toti atat de tristi.

SuperCretzoshenia - ep. 1

Superman was feeling bored after a long streak of crime fighting and wanted to go out and party, so he called Batman to ask if he wanted to go to a club and pick up some girls.

Batman said Robin was ill and he had to look after him.

A little disappointed, Superman called Spiderman to see if he fancied a few beers. Spiderman told him he had a date with Cat Woman.

As a last resort, Superman flew over to Wonder Woman's apartment to see if she was free. As he landed on her balcony, he saw Wonder Woman naked on the bed with her legs wide open.

Superman thought to himself: "I'm faster than a speeding bullet, I could be in there, have sex, and be out again before she knew what was happening."

So Superman did his super thing in a split second and flew off happily.

Meanwhile on the bed, Wonder Woman said: "Did you hear something?"

"No!" said the Invisible Man, "But my ass sure hurts like hell!"

Deschid aici seria de aventuri ale unui super erou a carui origine e descrisa mai sus si care fiind fiul lui Superman si al lui Invisible Man mostenise puterile ambilor parinti. Desi SuperCretzoshenia ar fi putut trai oriunde in lume, alesese Bucurestiul ca resedinta deoarece locuitorii acestui oras pareau sa aiba cel mai mult nevoie de ajutorul lui. Cat de mult, vom vedea in continuare.

SuperCretzoshenia ca si tatal sau Superman isi pastra identitatea secreta si se ascundea in hainele un pic ponosite ale unui functionaras anonim dintr-o mare firma de import ....de pasari exotice. Probabil cea care a aprovizionat parcurile capitalei cu pauni si alte zburatoare maiestuoase vara trecuta. Isi ascundea escapadele nocturne atat de bine incat lumea credea ca dimineata, cand ii picau ochii in gura se refacea dupa o raita prin baruri. Dar nimic nu ar fi putut fi mai gresit. Caci eroul nostru veghea cu ochi de vultur asupra pacii in capitala. Cate domnite nu i-ar multumi daca i-ar sti numele pentru ca le-a salvat de taximetristi tepari, tigani hoti, frigul bucurestean sau cainii vagabonzi printr-un simplu : "La mine sau la tine?"

Nemesisul SuperCreztosheniei, dusmanul cel mai de temut era Antoaneta Flashneta. Eroina negativa prin excelenta, Tony Flash cum ii placea sa i se spuna de catre prieteni, avea si ea superputeri de temut. Cel mai mult ii placea sa bage zazanie intre oameni, sa le incurce limbile, sa le suceasca mintile, sa ii duca de nas, sa ii duca cu zaharelul, sa se dea rotunda, sa seduca barbati insurati, sa ruineze politicieni onesti (?!), sa apara la televizor la emisiunile despre operatii estetice ca invitat de onoare, sa se laude ca vorbeste engleza perfect desi nu stia o iota si sa construiasca statui roz din plastic langa orice monument istoric i se parea ei mai interesant. Si puf! o statuie langa conacul boieresc de secol XIX. Puf! o statuie langa ...hmmm....acolo unde e cladirea aceea de birouri. Da, pentru ca desi nu se vede, acolo e o biserica veche. Ceea ce nimeni nu stia, nici macar SuperCretzoshenia era insa ca Antoaneta in timpul zilei o intrupa pe mult prea temuta lui sefa Anemona Turloaie. Anemona avea o voce de bautor profesionist pe care cei care voiau sa ii cante in struna o laudau ca fiind foarte senzuala, purta fuste scurte si pantofi cu toc ucigator. In spatele ochelarilor cu lentile groase, ochii miopi aruncau fulgere si intimidau cate un angajat nou venit care nu stia inca pe ce lume se afla.

Cei doi lucaru impreuna ziua fara sa aiba idee de identitatile lor secrete, iar noaptea se luptau pe viata si pe moarte.

Poezie

Candva erai abur,
riu repede,
visare.
Acum esti fiara vie,
Ranita.
Ma privesti cu ochi de om.
Din salbaticia-ti am creat povesti.
Iti ling ranile cu limba-mi moale,
vindecatoare.

Am invatat demult sa nu mai ridic statui si sa caut rasuflarea calda

 in fiecare fiinta umana. 

In noaptea perfect inghetata

Respiratiile noastre se ridica in norisori

Impreuna

Intr-un vis polar

De fluture.

Despre cum "se freaca menta" in zilele reci de toamna si nu numai

Cineva m-a invatat demult un cuvant mare : procrastinare. Atunci mi-am dat seama ca nu e un cuvant strain de mine si ca il cunosc foarte bine. Pot fi o artista la pierdut vremea, taiat frunza la caini, visat cu ochii deschisi, jucat jocuri pe facebook si alte activitati care-mi aduc apoi un anumit grad de frustrare pentru ca in fiecare moment sunt constienta ca as fi putut petrece timpul facand ceva care sa ma destinda si sa fie si util. Cea mai importanta unealta de procrastinare e Facebook-ul. Iti ofera posibilitati nemasurate de a pierde vremea. De la jocuri, la cascat gura la cine ce a mai facut, raspuns la quizzuri etc. Totusi, Facebook nu e numai o unealta de procrastinare. E un mediu de informare si un mediu de comunicare excelent. Poti sa iti pierzi vremea pe Facebook sau poti sa faci revolutii.

Cineva spunea la un moment dat ca mersul la concerte sau la alte manifestari culturale e o pierdere de vreme. In acelasi spirit nu a considerat ca suma modica de 35 de lei pentru un concert foarte bun e o suma bine cheltuita, iar timpul petrecut la concert e timp pierdut. Si totusi, avem nevoie si de hrana pentru spirit la fel de mult cum avem nevoie de hrana pentru trup. Dupa cum stiti, primul lucru pe care-l face un regim dictatorial cand se instaleaza e sa cenzureze orice voce vorbeste diferit fata de propaganda, chiar daca nu se opune. Scriitori, muzicieni, filozofi, oricine isi pastreaza o gandire libera. A fost cazul la noi in perioada comunista. Pentru ca ei sunt deschizatori de drumuri si mai ales de ochi. Dar chiar si intr-un caz mai putin extrem decat acesta, cultura si arta sunt necesare pentru ca hranesc un spirit liber.

Imi place sa pierd vremea citind orice imi cade in mana. De cand ma stiu am ras carti de toate felurile, de la scriitori consacrati la carti socotite nule. Fiecare dintre ele mi-a adus ceva, chiar si cele "fara valoare". Important e ca fiecare carte sa treaca prin filtrul ratiunii. Mai nou, pierd vremea pe rudele mai tinere ale cartilor, blogurile. De la bloguri de poezie, la bloguri de actualitate, bloguri de informare, bloguri de calatorii, bloguri fanteziste, bloguri triste sau bloguri hilare.

Va urez sa va pierdeti vremea intr-un mod cat mai placut :)

Acasa

Adevaratele prietenii nu tin cont de distanta sau de timpul care trece separat, rece si necrutator. Si cand dupa vremuri lungi si triste doi prieteni dragi se reintalnesc, e ca si cum nu s-ar fi despartit niciodata. Auzi, Creatzo ?

O seara geamana cu mii de alte seri. Centrul Bucurestiului animat nu se teme de frigul a carei sosiri este iminenta. Toamna e blanda, privind inca inspre soare. Pe chipurile tinere, bronzul nu a disparut de tot. Ma grabesc spre locul unde eu si Mariuca ne simtim ca acasa. O gasesc pe Creatza cocotata pe un scaun de bar. Ma intampina cu coditze asimetrice si un zambet pana la urechi. E inca devreme. Concertul de folk va incepe mai tarziu. In barul lipsit de pretentii cu bere ieftina si prieteni dragi e cald. Profitam pentru a ne pune la curent cu noutatile si intindem o barfa nesfarsita si dezlanata care face deliciul amandurora. Muzica tipand ne face sa strambam din nas. Carcotim. Barul gol incepe sa se populeze. Cu oameni, cu rasete. Timpul trece, noi asteptam. Nu ma uit, dar stiu ca a venit. Cretzul se indreapta catre noi. Creatza l-a vazut si il saluta. Ma intorc catre el si ii sarut obrajii care zgarie. Radem amandoua la glumele lui fara perdea in legatura cu coditele Cretzei. Sigur nu o sa se schimbe niciodata, dar nu ne deranjeaza. Si incepe. Acorduri de chitara, vocea tanguitoare si nostalgica transforma barul intr-o cabana pierduta undeva pe un varf de munte. Rad pana nu-mi mai simt buzele. Impreuna cu Cretzul pun la cale planuri malefice despre cum sa o tachinam pe Creatza. Lucrul in echipa. Unul ii distrage atentia. Celalalt o gadila. Asta pana muzica ajunge la mine si atunci piciorul meu din vointa proprie bate ritmul in timp ce fredonez. Ma intorc cu fata spre scena. Bratul Cretzului il atinge pe al meu in timp ce parul Cretzei imi gadila celalat brat. Zambesc. Sunt acasa.

Provizii pentru iarna

Vreau sa vorbesc despre provizii pentru iarna, ca tot isi face din ce in ce mai simtita prezenta doamna cu mantia alba. Provizii pentru suflet. Pentru noptile lungi si intunecoase. Pentru zilele firave si friguroase. E important sa iti tii sufletul la cald. Poate nu tuturor ne plac filmele de Craciun si Hrusca - eterna coloana sonora a sarbatorilor de iarna.

Va place ciocolata ? Va recomand niste ciocolata pentru iarna. Si va asigur, nu ingrasa. Como agua para chocolate e un film spaniol din 1992 despre o femeie care a iubit. Si a gatit. A gatit cu dragoste si cu durere pana cand mancarea a devenit magica si i-a influentat destinul. Pe al ei si pe al celor din jurul ei.




Ca sa raman la ciocolata, va ma recomand si Chocolat cu Juliette Binoche si Johnny Depp. Ciocolata are multe proprietati benefice printre care si faptul ca deschide ochii, vindeca sufletul si invinge prejudecatile. Cel putin in acest film.




Turnati peste serile mult prea intunecoase un pic de muzica buna, din cea care se simte mai mult decat se asculta. Am redescoperit-o de curand si din intamplare pe Lauryn Hill. Pasionala si implicata Lauryn canta, povesteste, traieste prin muzica. Muzica ei are si miez, nu numai forma. De la cea cu tenta religioasa, la cea sociala sau la cea care ii descrie trairile.





Si tot muzica fierbinte peste seri reci, AG Weinberger este pur si simplu magic. Iar in concert, de neuitat. Genul acela de concert care iti da fiori pe sirea spinarii.




Si daca aveti pur si simplu chef sa cititi o carte buna, Bulgakov a scris-o, Stalin a interzis-o, dar nu a reusit sa o faca sa dispara. Maestrul si Margareta poate fi citita pentru frumoasa poveste de dragoste, pentru critica unei societati unde cenzura era la ordinea zilei, pentru umorul nebun sau pentru povestirea mistica despre un caine si stapanul sau si despre un invatator foare uman. Despre bine si rau.

Manuscrisele nu ard.

Un picut de poezie

E atat de greu sa transformi cotidianul in poezie ca mie nici nu-mi mai iese. Sunt cumva pierduta intr-o mare de oameni gri si nu-mi gasesc ecou. Si strig. Nici macar tacerea nu-mi raspunde. Si ma intorc la voi, cititori muti. Voi traiti in culori ?

Prietenie

O dimineata adormita intr-un metrou plin de zombie care se duc la munca. Nici Manu Chao care urla disperat in casti nu reuseste sa ma trezeasca in intregime. La Eroilor un val de oameni navaleste pe usile metroului ce duce in Militari. Tanara de vreo douazeci si ceva de ani isi atinge suvita asimetrica. Inca nu s-a obisnuit cu schimbarea de coafura si se priveste pe furis in usa metroului. Se aseaza pe un loc in fata mea. Ne masuram din priviri apoi fiecare cerceteaza ceilalti pasageri adormiti. Statiile se perinda una dupa alta intr-o ordine stabilita parca de cand lumea. Continuam sa ne aruncam priviri piezise. Ciudata senzatie de complicitate.

Ultima statie. Cei cativa calatori ramasi coboara. Ma pregatesc sa fac la fel, iar fata necunoscuta se indreapta spre aceeasi usa. Dar se opreste. Nu-mi taie calea. Ma lasa sa trec, apoi iese si ea. Aceasta prietena pe care as fi putut-o avea pleaca.

La cantina

Este ora pranzului si stomacul imi aduce la cunostinta ca este momentul sa il bag in seama. Deloc politicos, se face auzit in mijlocul discutiei cu sefa mea. Mi-e foame si stiu exact locul potrivit pentru a-l multumi. La o statie de tramvai de la metroul Preciziei, intr-o fabrica fara nume se afla cantina careia noi ii zicem "La macarale". Habar nu am unde sunt macaralele si nici macar care este numele real al cantinei deoarece nu e scris nicaieri. Odata intrata in fabrica, undeva pe o usa e lipita o hartie pe care scrie "Cantina" si o sageata care indica directia. Urc scarile gandindu-ma la ce ma asteapta : mancare ca la mama acasa. In fundal se aud cele doua televizoare cu stiri destul de violente. In ciuda lor, obisnuitii locului mananca cu pofta. Nici macar vestea tragicului accident cu nu stiu cate victime nu-i deturneaza de la farfuriile aburinde.

- Cu ce te servesc, mami ? se aude vocea pitigaiata a doamnei care ia comenzile.
- Jumatate de ciorbita de vacuta si cascaval pané cu cartofi prajiti.
Doamna isi face mainile palnie si repeta comanda catre fetele de la bucatarie cu vocea sa ascutita.

Cum nu pot sa mananc o portie intreaga de ciorbita, imi iau jumatea si ma duc in sala. Cascavalul mi-l face pe loc, asa ca mai trebuie sa astept. Ma asez la o masa alaturi de niste politisti si privesc in jur la lumea pestrita adunata acolo. Costumele mananca cot la cot cu muncitorii plini de vopsea in salopetele lor albastre portii imense de mancare delicioasa. In acest regat al mancarii bune unde toata lumea este egala domnesc doamnele durdulii si inimoase cu atitudine materna fata de toti clientii lor. Ma trezeste din reverie o voce blanda :

- Cine a cerut cascaval pané ?

Ii fac semn bunei doamne cu mersul leganat si ma uit incantata la farfuria unde troneaza sase feliute rumene de cascaval. Pofta buna !

 

O casa noua, ganduri noi

Fac schimbari anul acesta pentru toti anii in care timpul se tara lenes si fara vreun sens. M-am mutat a doua oara, de data asta singura si ma bucur de intimitatea casutei mele de care sunt indragostita. Oameni dragi au plecat din viata mea, unii pentru totdeauna. Altii au reintrat dupa o puza de ani. Cativa mi-au deschis ochii. Aproape am uitat sa scriu cu toate aceste lucruri intamplandu-se, dar mereu mi-a ramas un dor nelamurit pentru tastatura mea veche si nu prea curata si pagina insuportabil de alba. Si apoi erau cateva ganduri care trebuiau povestite, dintre care unele cu destinatari. Incep cu ce mi-a ocupat mintea de ceva vreme, ganduri catre un prieten drag de care viata m-a despartit. Am plecat fiecare pe drumul lui, dar as vrea sa ii vorbesc despre golul pe care l-a lasat si despre usa mea mereu deschisa pentru el. Despre faptul ca timpul si despartirile nu conteaza pentru prieteniile cu adevarat importante. Am plecat insa la drum cu inima usoara si fara bagaj si mi-am pastrat poezia. Ganduri despre povara rutinei si despre cum trebuie sa-ti pastrezi mereu spiritul liber si sa nu te pierzi in incercarile zilnice. Despre oameni nefericiti care nu incearca sa iasa din cercul vicios in care sunt bagati. Despre neputinta de a-i ajuta. Si despre nevoia de a scrie la fel de mare ca cea de a respira.