Autocarul intra glorios in orasul Bergama. Aerul conditionat ne protejeaza de caldura de cuptor a sfarsitului de octombrie. Inca o oprire pentru a vedea pietre. Turcia este facuta dintr-un sir nesfarsit de ruine peste care turcii otomani au construit un imperiu si apoi o republica.
Ies din autocar si caldura ma izbeste in fata. Nu ma plang, in Romania e frig si toamna si gri. Eu traiesc o a doua vara in aceste doua saptamani de vacanta.
Doua drumuri se deschid in fata mea : in sus catre ruine, in jos catre orasul prafuit. Si cobor pe straduta pietruita. Inima imi bate cu putere. Strada e pustie cu exceptia catorva barbati pe scootere care ma privesc lung. Imi continui drumul si nici eu nu stiu unde ma duce. Ma opresc la casa rosie, fost templu pagan si apoi biserica crestina, acum parasita si in ruine. Culeg o maslina si o bag in gura. Are gustul amar al libertatii.
Un turc batran se indreapta catre mine.
- Buna ziua. Sunteti turista ? De unde sunteti ? ma intreaba el intr-o engleza buna.
- Din Romania.
- Va pot invita la un ceai ?
- Cu placere.
In gradina umbroasa din fata magazinului de covoare al lui Sali imi sorb cu emotie ceaiul. Negustorul de covoare imi povesteste despre covoarele lui, despre specificul celor de Bergama si incearca sa ma tenteze sa cumpar. Ii explic ca un covor nu intra in bugetul meu si apoi nici usor de transportat nu e. Ma intreaba cum e in Romania. Povestile curg, ceaiul de mere e bun si compania placuta. Timpul zboara si imi dau seama ca ar trebui sa ma intorc.
Sali imi strange mana.
- Sa nu ma uiti, imi spune el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu