Amintirile din copilarie... ale strabunicii mele

Fiecare are in casa adevarate comori, relicve sau cum vreti sa le spuneti, adica o serie de obiecte cu mare valoare sentimentala si nu numai. Eu sunt norocoasa si mandra sa posed o asemenea comoara : caietele de memorii ale strabunicii mele.

Nu am cunoscut-o bine pe strabunica mea. A murit cand eram inca mica. Insa lumea din jur care a cunoscut-o vorbeste cu mult respect despre ea. Strabunica mea nu a avut o viata usoara insa a fost o femeie puternica si incapatanata. A prins doua razboaie, si-a crescut copiii singura si a fost o stanca pentru intreaga familie. A trait pana la 94 de ani si si-a cunoscut si stranepotii.

Nu a facut decat 4 clase, dar a iubit intotdeauna cartea. Scria frumos, ingrijit, pe alocuri liric, cu o unda de melancolie, dar si cu un umor de netagaduit si o fina autoironie. Copilaria a fost pentru ea momentul cel mai fericit si s-a intors spre ea de cate ori greutatile amenintau sa o doboare. Ne-a lasat mostenire mai multe caiete scrise frumos in creion. Din pacate, de atatia ani creionul s-a cam sters si pe alocuri e neclar ce a vrut sa scrie.

Pentru mine, caietele acestea au fost ca o scrisoare din trecut. A fost emotionant sa privesc dintr-o data lumea prin ochii ei de copil, sa privesc Oltenita copilariei ei ca si cum ar exista aievea. M-am simtit aproape de ea, m-am simtit mandra ca fac parte din familie. M-am simtit recunoscatoare pentru acesta marturie plina de iubire. M-a facut sa ma gandesc la ce as putea eu lasa copiilor mei de o asemenea valoare si importanta, care sa ii ajute sa isi gaseasca drumul sau sa le dea curaj in momente grele. Care sa le spuna cine sunt.