Nori, norisori si....soare

Incep cu norii ca intr-un mod optimist sa ajung la concluzia ca dupa nori vine soarele :) Cea mai innorata chestie pe care am auzit-o in ultima vreme a fost marturia intamplatoare a unui observator la alegeri despre camioanele cu oameni care veneau de la sate sa voteze a doua oara si primeau plocoane pentru asta. Nu e nimic nou, s-a vehiculat in presa ca asa s-a intamplat, dar e socant sa o auzi de la cineva care a trait-o. Si mult mai tragic. Pentru ca o face mai reala. Cu atat mai mult cu cat atunci nimeni nu s-a sesizat.

De la nedreptate, la ras. Noua campanie Kamikaze de glume rasiste se vrea un raspuns la glumele rasiste ale francezilor. Sunt curioasa ce se va mai intampla in razboiul asta al glumelor. Un coleg spunea azi la tigara ca au ras si ei de noi ca aveau cu ce, dar si noi avem. El e hotarat sa se amuze si de una si de alta. Insa parerea mea este ca ar trebui sa fabricam mai multe glume noi. Astea cu razboiul sunt cam vechi si ale lor sunt de actualitate. Si daca nu castiga nimeni, macar la nivel european o sa fie un mare ras.

Lasand la o parte dialogul cultural cu fratii nostri "bulgarii" cum spunea un clasic in viata, vreau sa semnalez ca azi a iesit soarele. La propriu. Cred ca a citit posturile mele sau ceva ca azi si-a scos nasul si razele, un pic timid. L-am vazut chiar de la birou printre  mailuri si probleme. Nici norii de fum de tigara de la vesnicii fumatori din fata cladirii nu au reusit sa-l acopere. Si acum ca sa inchei cu un alt citat de la alt clasic in viata : "Weekend placut !"

... si cu un cantec care ma bantuie :

Bilant weekend la gura sobei

Al doilea weekend de dolce far niente.... Sunt mai nemiscata ca nemiscarea. Statica, statuara, la fel de plictisitoare ca un ziar politic incoerent. Experimentez dupa multa vreme frecatul de menta pur sange. Desi SuperCretzoshenia se zbate sa ii dau atentie, iar muzica de la concertul Pasarii Colibri imi vajaie in urechi.  Le-am lasat pe toate deoparte pentru greva asta fara sens. De parca frigul mi-a luat mintile si m-a facut leguma. Fasole, avand in vedere ca de doua zile ma joc cu bule... Ma ard talpile/tulpinile sa o iau din loc pana nu prind radacini in pozitia asta pacatoasa.  Am senzatia ca repet aceeasi zi : gri, frig, frig, gri. Dar unde sa ma duc sa fie mai soare ?

Un picut de muzica, un picut de toamna un picut de ceva, nu stiu ce

Asta seara am poposit intr-o sala rosie si inghesuita unde un menestrel isi canta tristetile. Toamna era si ea prezenta si isi cernea bruma in ochii ascultatorilor. Si m-am simtit intreaga si neputincioasa printre atatea jumatati. Si am fost trista pentru ei. Si m-am gandit la alte inimi frante de undeva de departe. Imaginea era neclara si priveam cu detasare la ani si tristeti trecute. Si imi doream cu disperare sa vad un zambet. Dar poate nu era locul. Sper ca nu suntem toti atat de tristi.

SuperCretzoshenia - ep. 1

Superman was feeling bored after a long streak of crime fighting and wanted to go out and party, so he called Batman to ask if he wanted to go to a club and pick up some girls.

Batman said Robin was ill and he had to look after him.

A little disappointed, Superman called Spiderman to see if he fancied a few beers. Spiderman told him he had a date with Cat Woman.

As a last resort, Superman flew over to Wonder Woman's apartment to see if she was free. As he landed on her balcony, he saw Wonder Woman naked on the bed with her legs wide open.

Superman thought to himself: "I'm faster than a speeding bullet, I could be in there, have sex, and be out again before she knew what was happening."

So Superman did his super thing in a split second and flew off happily.

Meanwhile on the bed, Wonder Woman said: "Did you hear something?"

"No!" said the Invisible Man, "But my ass sure hurts like hell!"

Deschid aici seria de aventuri ale unui super erou a carui origine e descrisa mai sus si care fiind fiul lui Superman si al lui Invisible Man mostenise puterile ambilor parinti. Desi SuperCretzoshenia ar fi putut trai oriunde in lume, alesese Bucurestiul ca resedinta deoarece locuitorii acestui oras pareau sa aiba cel mai mult nevoie de ajutorul lui. Cat de mult, vom vedea in continuare.

SuperCretzoshenia ca si tatal sau Superman isi pastra identitatea secreta si se ascundea in hainele un pic ponosite ale unui functionaras anonim dintr-o mare firma de import ....de pasari exotice. Probabil cea care a aprovizionat parcurile capitalei cu pauni si alte zburatoare maiestuoase vara trecuta. Isi ascundea escapadele nocturne atat de bine incat lumea credea ca dimineata, cand ii picau ochii in gura se refacea dupa o raita prin baruri. Dar nimic nu ar fi putut fi mai gresit. Caci eroul nostru veghea cu ochi de vultur asupra pacii in capitala. Cate domnite nu i-ar multumi daca i-ar sti numele pentru ca le-a salvat de taximetristi tepari, tigani hoti, frigul bucurestean sau cainii vagabonzi printr-un simplu : "La mine sau la tine?"

Nemesisul SuperCreztosheniei, dusmanul cel mai de temut era Antoaneta Flashneta. Eroina negativa prin excelenta, Tony Flash cum ii placea sa i se spuna de catre prieteni, avea si ea superputeri de temut. Cel mai mult ii placea sa bage zazanie intre oameni, sa le incurce limbile, sa le suceasca mintile, sa ii duca de nas, sa ii duca cu zaharelul, sa se dea rotunda, sa seduca barbati insurati, sa ruineze politicieni onesti (?!), sa apara la televizor la emisiunile despre operatii estetice ca invitat de onoare, sa se laude ca vorbeste engleza perfect desi nu stia o iota si sa construiasca statui roz din plastic langa orice monument istoric i se parea ei mai interesant. Si puf! o statuie langa conacul boieresc de secol XIX. Puf! o statuie langa ...hmmm....acolo unde e cladirea aceea de birouri. Da, pentru ca desi nu se vede, acolo e o biserica veche. Ceea ce nimeni nu stia, nici macar SuperCretzoshenia era insa ca Antoaneta in timpul zilei o intrupa pe mult prea temuta lui sefa Anemona Turloaie. Anemona avea o voce de bautor profesionist pe care cei care voiau sa ii cante in struna o laudau ca fiind foarte senzuala, purta fuste scurte si pantofi cu toc ucigator. In spatele ochelarilor cu lentile groase, ochii miopi aruncau fulgere si intimidau cate un angajat nou venit care nu stia inca pe ce lume se afla.

Cei doi lucaru impreuna ziua fara sa aiba idee de identitatile lor secrete, iar noaptea se luptau pe viata si pe moarte.

Poezie

Candva erai abur,
riu repede,
visare.
Acum esti fiara vie,
Ranita.
Ma privesti cu ochi de om.
Din salbaticia-ti am creat povesti.
Iti ling ranile cu limba-mi moale,
vindecatoare.

Am invatat demult sa nu mai ridic statui si sa caut rasuflarea calda

 in fiecare fiinta umana. 

In noaptea perfect inghetata

Respiratiile noastre se ridica in norisori

Impreuna

Intr-un vis polar

De fluture.

Despre cum "se freaca menta" in zilele reci de toamna si nu numai

Cineva m-a invatat demult un cuvant mare : procrastinare. Atunci mi-am dat seama ca nu e un cuvant strain de mine si ca il cunosc foarte bine. Pot fi o artista la pierdut vremea, taiat frunza la caini, visat cu ochii deschisi, jucat jocuri pe facebook si alte activitati care-mi aduc apoi un anumit grad de frustrare pentru ca in fiecare moment sunt constienta ca as fi putut petrece timpul facand ceva care sa ma destinda si sa fie si util. Cea mai importanta unealta de procrastinare e Facebook-ul. Iti ofera posibilitati nemasurate de a pierde vremea. De la jocuri, la cascat gura la cine ce a mai facut, raspuns la quizzuri etc. Totusi, Facebook nu e numai o unealta de procrastinare. E un mediu de informare si un mediu de comunicare excelent. Poti sa iti pierzi vremea pe Facebook sau poti sa faci revolutii.

Cineva spunea la un moment dat ca mersul la concerte sau la alte manifestari culturale e o pierdere de vreme. In acelasi spirit nu a considerat ca suma modica de 35 de lei pentru un concert foarte bun e o suma bine cheltuita, iar timpul petrecut la concert e timp pierdut. Si totusi, avem nevoie si de hrana pentru spirit la fel de mult cum avem nevoie de hrana pentru trup. Dupa cum stiti, primul lucru pe care-l face un regim dictatorial cand se instaleaza e sa cenzureze orice voce vorbeste diferit fata de propaganda, chiar daca nu se opune. Scriitori, muzicieni, filozofi, oricine isi pastreaza o gandire libera. A fost cazul la noi in perioada comunista. Pentru ca ei sunt deschizatori de drumuri si mai ales de ochi. Dar chiar si intr-un caz mai putin extrem decat acesta, cultura si arta sunt necesare pentru ca hranesc un spirit liber.

Imi place sa pierd vremea citind orice imi cade in mana. De cand ma stiu am ras carti de toate felurile, de la scriitori consacrati la carti socotite nule. Fiecare dintre ele mi-a adus ceva, chiar si cele "fara valoare". Important e ca fiecare carte sa treaca prin filtrul ratiunii. Mai nou, pierd vremea pe rudele mai tinere ale cartilor, blogurile. De la bloguri de poezie, la bloguri de actualitate, bloguri de informare, bloguri de calatorii, bloguri fanteziste, bloguri triste sau bloguri hilare.

Va urez sa va pierdeti vremea intr-un mod cat mai placut :)

Acasa

Adevaratele prietenii nu tin cont de distanta sau de timpul care trece separat, rece si necrutator. Si cand dupa vremuri lungi si triste doi prieteni dragi se reintalnesc, e ca si cum nu s-ar fi despartit niciodata. Auzi, Creatzo ?

O seara geamana cu mii de alte seri. Centrul Bucurestiului animat nu se teme de frigul a carei sosiri este iminenta. Toamna e blanda, privind inca inspre soare. Pe chipurile tinere, bronzul nu a disparut de tot. Ma grabesc spre locul unde eu si Mariuca ne simtim ca acasa. O gasesc pe Creatza cocotata pe un scaun de bar. Ma intampina cu coditze asimetrice si un zambet pana la urechi. E inca devreme. Concertul de folk va incepe mai tarziu. In barul lipsit de pretentii cu bere ieftina si prieteni dragi e cald. Profitam pentru a ne pune la curent cu noutatile si intindem o barfa nesfarsita si dezlanata care face deliciul amandurora. Muzica tipand ne face sa strambam din nas. Carcotim. Barul gol incepe sa se populeze. Cu oameni, cu rasete. Timpul trece, noi asteptam. Nu ma uit, dar stiu ca a venit. Cretzul se indreapta catre noi. Creatza l-a vazut si il saluta. Ma intorc catre el si ii sarut obrajii care zgarie. Radem amandoua la glumele lui fara perdea in legatura cu coditele Cretzei. Sigur nu o sa se schimbe niciodata, dar nu ne deranjeaza. Si incepe. Acorduri de chitara, vocea tanguitoare si nostalgica transforma barul intr-o cabana pierduta undeva pe un varf de munte. Rad pana nu-mi mai simt buzele. Impreuna cu Cretzul pun la cale planuri malefice despre cum sa o tachinam pe Creatza. Lucrul in echipa. Unul ii distrage atentia. Celalalt o gadila. Asta pana muzica ajunge la mine si atunci piciorul meu din vointa proprie bate ritmul in timp ce fredonez. Ma intorc cu fata spre scena. Bratul Cretzului il atinge pe al meu in timp ce parul Cretzei imi gadila celalat brat. Zambesc. Sunt acasa.

Provizii pentru iarna

Vreau sa vorbesc despre provizii pentru iarna, ca tot isi face din ce in ce mai simtita prezenta doamna cu mantia alba. Provizii pentru suflet. Pentru noptile lungi si intunecoase. Pentru zilele firave si friguroase. E important sa iti tii sufletul la cald. Poate nu tuturor ne plac filmele de Craciun si Hrusca - eterna coloana sonora a sarbatorilor de iarna.

Va place ciocolata ? Va recomand niste ciocolata pentru iarna. Si va asigur, nu ingrasa. Como agua para chocolate e un film spaniol din 1992 despre o femeie care a iubit. Si a gatit. A gatit cu dragoste si cu durere pana cand mancarea a devenit magica si i-a influentat destinul. Pe al ei si pe al celor din jurul ei.




Ca sa raman la ciocolata, va ma recomand si Chocolat cu Juliette Binoche si Johnny Depp. Ciocolata are multe proprietati benefice printre care si faptul ca deschide ochii, vindeca sufletul si invinge prejudecatile. Cel putin in acest film.




Turnati peste serile mult prea intunecoase un pic de muzica buna, din cea care se simte mai mult decat se asculta. Am redescoperit-o de curand si din intamplare pe Lauryn Hill. Pasionala si implicata Lauryn canta, povesteste, traieste prin muzica. Muzica ei are si miez, nu numai forma. De la cea cu tenta religioasa, la cea sociala sau la cea care ii descrie trairile.





Si tot muzica fierbinte peste seri reci, AG Weinberger este pur si simplu magic. Iar in concert, de neuitat. Genul acela de concert care iti da fiori pe sirea spinarii.




Si daca aveti pur si simplu chef sa cititi o carte buna, Bulgakov a scris-o, Stalin a interzis-o, dar nu a reusit sa o faca sa dispara. Maestrul si Margareta poate fi citita pentru frumoasa poveste de dragoste, pentru critica unei societati unde cenzura era la ordinea zilei, pentru umorul nebun sau pentru povestirea mistica despre un caine si stapanul sau si despre un invatator foare uman. Despre bine si rau.

Manuscrisele nu ard.

Un picut de poezie

E atat de greu sa transformi cotidianul in poezie ca mie nici nu-mi mai iese. Sunt cumva pierduta intr-o mare de oameni gri si nu-mi gasesc ecou. Si strig. Nici macar tacerea nu-mi raspunde. Si ma intorc la voi, cititori muti. Voi traiti in culori ?

Prietenie

O dimineata adormita intr-un metrou plin de zombie care se duc la munca. Nici Manu Chao care urla disperat in casti nu reuseste sa ma trezeasca in intregime. La Eroilor un val de oameni navaleste pe usile metroului ce duce in Militari. Tanara de vreo douazeci si ceva de ani isi atinge suvita asimetrica. Inca nu s-a obisnuit cu schimbarea de coafura si se priveste pe furis in usa metroului. Se aseaza pe un loc in fata mea. Ne masuram din priviri apoi fiecare cerceteaza ceilalti pasageri adormiti. Statiile se perinda una dupa alta intr-o ordine stabilita parca de cand lumea. Continuam sa ne aruncam priviri piezise. Ciudata senzatie de complicitate.

Ultima statie. Cei cativa calatori ramasi coboara. Ma pregatesc sa fac la fel, iar fata necunoscuta se indreapta spre aceeasi usa. Dar se opreste. Nu-mi taie calea. Ma lasa sa trec, apoi iese si ea. Aceasta prietena pe care as fi putut-o avea pleaca.

La cantina

Este ora pranzului si stomacul imi aduce la cunostinta ca este momentul sa il bag in seama. Deloc politicos, se face auzit in mijlocul discutiei cu sefa mea. Mi-e foame si stiu exact locul potrivit pentru a-l multumi. La o statie de tramvai de la metroul Preciziei, intr-o fabrica fara nume se afla cantina careia noi ii zicem "La macarale". Habar nu am unde sunt macaralele si nici macar care este numele real al cantinei deoarece nu e scris nicaieri. Odata intrata in fabrica, undeva pe o usa e lipita o hartie pe care scrie "Cantina" si o sageata care indica directia. Urc scarile gandindu-ma la ce ma asteapta : mancare ca la mama acasa. In fundal se aud cele doua televizoare cu stiri destul de violente. In ciuda lor, obisnuitii locului mananca cu pofta. Nici macar vestea tragicului accident cu nu stiu cate victime nu-i deturneaza de la farfuriile aburinde.

- Cu ce te servesc, mami ? se aude vocea pitigaiata a doamnei care ia comenzile.
- Jumatate de ciorbita de vacuta si cascaval pané cu cartofi prajiti.
Doamna isi face mainile palnie si repeta comanda catre fetele de la bucatarie cu vocea sa ascutita.

Cum nu pot sa mananc o portie intreaga de ciorbita, imi iau jumatea si ma duc in sala. Cascavalul mi-l face pe loc, asa ca mai trebuie sa astept. Ma asez la o masa alaturi de niste politisti si privesc in jur la lumea pestrita adunata acolo. Costumele mananca cot la cot cu muncitorii plini de vopsea in salopetele lor albastre portii imense de mancare delicioasa. In acest regat al mancarii bune unde toata lumea este egala domnesc doamnele durdulii si inimoase cu atitudine materna fata de toti clientii lor. Ma trezeste din reverie o voce blanda :

- Cine a cerut cascaval pané ?

Ii fac semn bunei doamne cu mersul leganat si ma uit incantata la farfuria unde troneaza sase feliute rumene de cascaval. Pofta buna !

 

O casa noua, ganduri noi

Fac schimbari anul acesta pentru toti anii in care timpul se tara lenes si fara vreun sens. M-am mutat a doua oara, de data asta singura si ma bucur de intimitatea casutei mele de care sunt indragostita. Oameni dragi au plecat din viata mea, unii pentru totdeauna. Altii au reintrat dupa o puza de ani. Cativa mi-au deschis ochii. Aproape am uitat sa scriu cu toate aceste lucruri intamplandu-se, dar mereu mi-a ramas un dor nelamurit pentru tastatura mea veche si nu prea curata si pagina insuportabil de alba. Si apoi erau cateva ganduri care trebuiau povestite, dintre care unele cu destinatari. Incep cu ce mi-a ocupat mintea de ceva vreme, ganduri catre un prieten drag de care viata m-a despartit. Am plecat fiecare pe drumul lui, dar as vrea sa ii vorbesc despre golul pe care l-a lasat si despre usa mea mereu deschisa pentru el. Despre faptul ca timpul si despartirile nu conteaza pentru prieteniile cu adevarat importante. Am plecat insa la drum cu inima usoara si fara bagaj si mi-am pastrat poezia. Ganduri despre povara rutinei si despre cum trebuie sa-ti pastrezi mereu spiritul liber si sa nu te pierzi in incercarile zilnice. Despre oameni nefericiti care nu incearca sa iasa din cercul vicios in care sunt bagati. Despre neputinta de a-i ajuta. Si despre nevoia de a scrie la fel de mare ca cea de a respira.

Inspiratie

Iar ma atrage in mod irezistibl condeiul. Pagina alba ma cheama sa ii dezleg misterul. De fiecare data incerc, reusesc, dar imi dau seama ca nu e cel bun si trebuie sa o iau de la capat. Iar cand singuratatea e densa in jur ajungi sa nu-ti mai auzi nici propriile ganduri de tumultul ei. Sunt cumva aruncata in afara vietii, poate in gara lui Paler in care nu mai vin trenuri de mult timp. Scriu in asteptarea trenului. Daca ma surprinde venirea lui, o sa las aceasta pagina neterminata.

De ce e util sa inveti urdu ?

M-am hotarat sa invat urdu. Uite asa, pur si simplu. De ce nu ?

- Esti nebuna ! - mi s-a zis prieteneste.
- Nu, nu sunt nebuna. De ce e o nebunie sa inveti o limba straina mai ales cand ai ocazia sa ai un profesor bun, vorbitor nativ ?
- Pentru ca nu e o limba de mare circulatie. La ce o sa-ti foloseasca ?
- Imi ofera deschidere daca vreau sa invat alte limbi cum ar fi turca sau persana sau hindi. Stiti cata lume vorbeste urdu ?
- …
- Intre 60 si 70 de milioane de oameni conform Wikipedia.
- Mai bine apuca-te de invatat germana. Ai avea mai multe de castigat.
- Nici asta nu e o idee rea. Nu cred ca mi-ar fi greu de gasit un profesor de germana daca vreau sa ma apuc. Dar de urdu in schimb… Si mai e si elementul cultural. Nu inveti doar o limba, schimbi idei si poate si orizonturi.

Vrea cineva sa invete urdu ?

Oda pentru Vama Veche

In ultima vreme a trebuit sa fac mai mult lucruri "necesare" si nu lucruri pe care as fi vrut sa le fac. Ma intreb daca nu s-ar impune o schimbare de prioritati. Si ma mai intreb daca nu ar trebui sa spun nu mai des. In alta ordine de idei mi-am cam ignorat blogul si scrisul in general, dar am de gand sa revin pe calea cea buna in acest sens.

Weekendul trecut am gustat din nou sarea din apa in Vama Veche. Are gust de vara si de vacanta. Revin aici in fiecare an ca sa ma regasesc si sa reflectez, sa fac intr-un fel bilantul. Si ca sa mananc hamsii bineinteles. Si ca sa fiu din nou uimita de cat la fel pare ca si anul trecut, ca si acum doi ani, desi viata in Vama e efemera. Vama traieste vara, moare iarna si reinvie in fiecare an de 1 Mai. E distractie in Vama insomniaca, dar sunt si drame si lacrimi. Si prieteni vechi si neprevazut. Si tentatia de a repeta greseli din trecut. Si cafeaua amara si tare de la Stuf. Si dansul pana in zori. Si multa muzica buna, peste tot. Si luni insangerate si rasarituri pe Ravel. Oameni facand dragoste pe plaja si maestri in jocul de table. Pirati cu parul lung si alb si cercei in urechi tinand de mana copii care vor deveni probabil si ei pirati de Vama.

Interviu cu Razvan de la Cityclete.ro

Razvan are impreuna cu fratele sau, Sebi o afacere cu biciclete reconditionate aduse in majoritate din Olanda.  L-am cunoscut la munca si mi-a sarit in ochi din cauza masinii pe care o conducea. Ei bine da, fetele se uita dupa masini, mai ales cand e vorba de un Volkswagen Transporter portocaliu :)

Mai tarziu am aflat despre dragostea lui pentru biciclete si mi s-a parut interesant va povestesc despre o initiativa altfel, despre un proiect care-mi place. Asa ca m-am aventurat in Showroom-ul de la Universitate ca sa-l iau la intrebari, sa-mi satisfac propria curiozitate, dar sa am ce va povesti si voua.

Intr-o seara de primavara am patruns in apartamentul vechi, dar proaspat renovat, plin de biciclete aliniate frumos asteptandu-si stapanul. Razvan are o poveste pentru fiecare dintre bicicletele lui. Ma intampina zambind si imi vorbeste despre avantajele de a avea o bicicleta nepretentioasa dar plina de personalitate.

- Mersul pe ea e o placere. Din cauza pozitiei pe care ti-o ofera, mult mai inalta, spatele mai drept, poti sa admiri tot. Pot sa spun ca mergand pe o bicicleta de oras am vazut multe chestii in Bucuresti pe care mergand cu masina sau cu o alta bicicleta de munte nu le puteam observa. Iar daca stai sa te gandesti si incerci sa vezi ce au vazut ele, ramai masca. Sunt plimbate si merse numai prin Olanda, prin Amsterdam. Numai sa incerci putin sa te pui in locul farului de pe bicicleta, sa fie ochiul tau si sa te gandesti ce a vazut la viata ei timp de 30 de ani in Amsterdam...

L-am intrebat despre inceputuri.


- Treaba fost destul de simpla. Noi eram pasionati de biciclete ca e un mijlocul de transport care nu te lasa la greu, niciodata prea cald, niciodata prea frig, niciodata transpiratie, niciodata trafic. Stii simplu, de aici pana acolo ajung in 20, 25 de minute. Iar primii clienti au fost prietenii. Ei ne sustineau si le placea si ideea de biciclete, olandeze mai ales.

Am dat un tur in showroom si mi-a aratat bicicletele, dar mi-a raspuns si la intrebari, dupa cum puteti vedea in filmuletul de mai jos :



As vrea sa le multumesc celor doi Razvani pentru ajutor :
- Razvan Stelian pentru filmare, atunci cand disperam ca nu are cine sa ma ajute cu camera
- Razvan Iordache pentru montaj, atunci cand eram sigura ca nu o sa am ce filmulet publica

Interviu cu Ciprian Marcu, psihoterapeut

Acesta nu va fi chiar un interviu pentru ca nu am notat nimic, ci mai degraba o povestire a unei conversatii foarte interesante pe care am avut-o si am savurat-o. Atat de mult incat am facut greva si nu am notat nimic. Sper sa imi amintesc toate lucrurile pe care am vrut sa le impartasesc. Si imi asum subiectivitatea. Am zis.

Ciprian parea reticent in a-mi acorda interviul si am fost placut surprinsa cand a acceptat. "Sunt mai obisnuit sa ascult decat sa vorbesc", imi spune el. Nici eu nu prea imi facusem temele, nu aveam intrebari pregatite, dar speram sa pot improviza la fata locului.

Motivul pentru care am vrut sa fac acest interviu este intrebarea pe care mi-o pun perpetuu, obsedant : cum e sa iti castigi existenta facand ceva ce iti place ? Sunt prea putini cei care o fac si eram interesata de motivatia si obstacolele pe care le intalneste cineva care vrea cu tot dinadinsul sa urmeze o cale dupa ce a gasit-o.

L-am intrebat cand si-a dat el seama ce vrea sa faca. Mi-a spus ca din liceu. Pregatit pentru o viata tihnita de economist, a intors  brusc la 180 de grade cand si-a dat seama ca nu e pentru el. A incercat mai multe meserii si a ales sa nu mai faca lucruri care nu-i faceau placere. Cea mai mare satisfactie a avut-o cand, implicat intr-un proiect social a avut grja de niste copii fara familie. Imi vorbeste despre problemele pe care le au acesti copii, despre diferenta dintre supravietuire si devenire, despre trauma de a nu avea familie. Despre multumirea pe care a simtit-o cand s-a intalnit cu unul dintre ei dupa multa vreme.

Firul conversatiei decurge liber si nu intrerup. Povestea asta nu o scriu eu ci il las pe el sa o scrie. Sarim de la una la alta, vorbim despre lucruri serioase sau ne indepartam de la subiect. Alunecos ca un peste lasa uneori intrebarile in aer, schimba subiectul pentru a reveni, raspunde dar tot lasa loc de nedumerire.

Imi vorbeste despre proiectul in care e implicat acum. E planificat sa se deruleze pe 5 ani si are ca scop integrarea persoanelor cu dizabilitati prin gasirea / crearea de locuri de munca. Zambeste povestind.

Ciprian crede in magie. Iar magia e potentialul pe care il are fiecare dintre noi.

Biutiful

Filmul acesta m-a trimis direct la calculator, cu degetele mancandu-ma de dorinta de a scrie. Imi doresc sa il revad sa il inteleg mai bine. Javier Bardem e foarte expresiv, carismatic, umple ecranul. Niciodata nu as fi crezut ca o sa gasesc fascinant un film despre moarte. Moartea e motivul principal si restul se estompeaza undeva in fundal, povestirea este disparata, vazuta prin ochii personajului lui Javier. Cel mai impresionant mi s-a parut sa vad degradarea treptata a personajului principal, felul in care se micsoreaza, se indreapta inexorabil catre moarte, o accepta si o imbratiseaza. Felul in care totul o prevesteste. Drama imigrantilor, nesiguranta copiilor lui, totul devine secundar in fata acestei realitati. Soarta pare implacabila in acest film, se joaca cu toti, fiecare isi traieste drama fara iesire, fara speranta. Filmul demasca problema imigrantilor, fara a-i gasi solutii. Personajul este miscat de destinul tragic al lui Lili si a celorlalti dar nu face nimic. Incearca sa asigure un viitor copiilor lui, mai intai alaturi de mama lor apoi alaturi de Ige, dar la sfarsit nu mai conteaza.

Totusi, cuvantul care imi vine in minte daca vreau sa il descriu pe Uxbal este demnitate. Frica de moarte, atat de umana, dragostea pentru copiii lui nu ii estompeaza din aura de maretie. Javier Bardem reuseste sa faca din maruntul gainar Uxbar un erou.

Acestea sunt insa primele mele impresii nefiltrate, puse aici otova. Filmul acesta se descopera incetul cu incetul, se savureaza, atat cu simturile cat si cu mintea. Pofta buna !

Schita

Mi-a fost mai greu sa creionez impresii in ultima vreme, dar in ciuda programului destul de ocupat, scrisul imi lipseste. Mi-a fost greu si pentru ca nu prea gasesc lucruri interesante de spus. Totusi, as putea sa vorbesc despre pierderi. Despre lucruri carora le simti absenta acut atunci cand nu sunt si pe care le luai drept normale cand erau. As putea vorbi despre dezamagiri si despre reintoarceri. Despre goluri. Despre cat de greu e sa te ridici, dar si ce satisfactie poti sa ai cand o faci. Despre cum e sa iti lasi veselia libera cand e soare si frumos si vara. Despre cum e sa tanjesti. Despre prietenie, sau cum ar trebui sa fie. Despre oameni care vorbesc aceeasi limba si nu se inteleg. Despre taceri. Despre aripi frante. Si despre un nou rasarit, dar mereu acelasi.

Interviu cu Alina Orel, fotograf amator

Continui seria interviurilor cu Alina Orel care are ca pasiune fotografia. Alina vede lumea cu alti ochi decat majoritatea. Prin ochii ei lumea e mai frumoasa. Reuseste sa vada perfectiunea dintr-o frunza, dintr-o floare, dintr-o zi obisnuita si prafuita de vara. Apoi reuseste sa ne faca si pe noi sa o vedem la fel. Am vrut sa ne spuna cum face si ea a fost de acord sa imi raspunda la cateva intrebari. Iata ce a iesit.

De unde pasiunea pentru fotografie ?

Intodeauna am cautat un mod de a-mi exprima creativitatea. Am incercat cu scrisul si pictura dar nu reuseam sa transmit asa cum mi-as fi dorit ideile. Cand am pus prima oara mana pe un aparat de fotografiat, acum 2 ani, mi-a placut foarte mult si la foarte putin timp mi-am luat primul meu aparat foto – un compact bridge FujiFinePix S5800.

Care au fost primele tale subiecte ? Care sunt subiectele tale preferate ?


Necunoscand foarte bine Bucurestiul, am pornit in explorarea orasului cu aparatul foto de gat. Am colindat mai toate parcurile, lacurile si strazile cu cladiri vechi. Acum genul fotografic preferat este portretul. Am multe idei pe care le notez si le desenez pe hartie si sper sa reusesc sa le si pun curand in practica.

Daca ai urma o cariera in fotografie, care ramura a fotografiei te-ar pasiona cel mai mult ?


Nu imi doresc o cariera in fotografie, in sensul de a lucra pentru o revista sau pentru o agentie, pentru ca asta mi-ar ingradi oarecum libertatea de a aborda ce subiect vreau si in ce maniera vreau.

Se poate trai ca fotograf in Romania ? Care sunt cele mai mari greutati pe care le poate intampina un fotograf care vrea sa se consacreze ?

Din cate stiu se poate trai doar din fotografie, mai ales ca fotograf de evenimente. Ca in orice domeniu, ca sa reusesti trebuie sa ai in primul rand talent si apoi sa muncesti foarte mult pentru a-ti atinge obiectivele.

Ce poti sfatui pe cineva care ar vrea sa se apuce de fotografie, dar nu stie cum sa inceapa ?


Primul pas este alegerea aparatului foto. Sunt multe dezbateri in ceea ce priveste alegerea acestuia (Canon vs Nikon, Compact vs DSLR, film vs digital…etc). Eu as recomanda incepatorilor sa nu se lase sedusi de strategiile de marketing si sa tina minte mereu ca oricat de performant si de scump ar fi aparatul foto, sau oricate moduri automate ar avea, acesta este doar o unealta, totul depinde de creativitatea si de cunostintele tale. Cunosc persoane care fac fotografii reusite cu un simplu compact, dar recomand totusi un DSLR. Daca stii deja ce gen de fotografie vrei sa abordezi alegerea va fi mai usoara. Exista obiective special concepute pentru fiecare gen de fotografie.
Recomand si cateva carti bune : ‘’Fotografia, Ghid Practic’’, National Geographic, ‘’Fotograful creator’’, Andreas Feininger, ‘’Photo Icons, The story behind pictures’’, Editura Taschen.