Bonn - jurnal de calatorie (1)

Mi-am luat iar rucsacul in spinare dupa multa vreme sa bat drumuri necunoscute si sa intalnesc hazardul. Asa ca anul acesta am petrecut un 1 Mai sub soarele bland al Bonnului. Mai mult de atat acest post ar trebui sa fie despre prietenie si despre inca o piesa din puzzle-ul cunoasterii. Nici un ingredient nu a lipsit calatoriei mele. Nici macar hazardul de care vorbeam la inceput.

Asezata confortabil in avion imi scot tacticoasa cartea. Il ador pe Camus si l-am ales pe post de companion de drum. Omul sau revoltat imi face cu ochiul ademenitor. Domnul de langa mine zambeste. Brunet, in jur de 40, relaxat.

- Asta e o carte care m-a schimbat. In urma cu 10 ani citeam Camus. Insa nu mai sunt intru totul de acord cu el, imi spune el in engleza. Acum sfatuiesc oamenii in cariera.

Vorbim de Paris unde el a stat 5 ani si dupa care e inca nostalgic. Oboseala dupa o noapte nedormita ma cuprinde si inchid ochii. Ii deschid buimaca tocmai cand aterizam, cateva mii de kilometri mai incolo. Tovarasul meu de drum ma ajuta cu bagajele si urmez sirul ordonat de calatori. Imi iau la revedere de la el pentru a ma regasi cu prietena mea si aventura incepe.

Bonn-ul pare linistit si e mai mic decat as fi crezut.Un oras de 300 000 locuitori, nu e ce ma asteptam eu de la o fosta capitala. Bucurestencei din mine i-a lipsit putin agitatia dintr-un oras mai mare. Insa e verde, iar timpul se scurge aici in alt ritm. Totul nu mai e doar lupta pentru supravietuire si nici nu intalnesc micile racaieli cotidiene din Bucuresti. Aici ai timp sa cugeti. Rinul insoteste lenes biciclistii de pe malurile sale, caci nemtii sunt fani ai acestui mijloc de locomotie. Dar cel mai frumos lucru din Bonn au fost ... romanii. Omul sfinteste locul. M-am trezit aruncata fara veste intr-o comunitate unita si primita fara  umbra de indoiala, plimbata cu cei mai buni ghizi pe care i-as fi putut avea. Si carora le multumesc pentru ca au adus magia in calatoria mea. Si planurile se fac pe loc si nu stiam unde voi ajunge, stiam doar ca va fi frumos.

 

Marburg e un orasel medieval si acolo se afla cea mai veche universitate protestanta din Germania precum si doi prieteni. Ajungem impartind o masina cu 3 fete blonde. Ca o alternativa la tren sau la masina personala, poti sa calatoresti cu cineva care merge in aceeasi directie si pe care-l gasesti pe Internet. E cel mai convenabil mijloc de transport, destul de popular si de convivial daca intelegi limba.

Marburgul de pe coline are casute scoase din povestile fratilor Grimm, e mai mic si mai elegant decat Bonnul. Si sunt si conduri rosii si pitici.

 Luam liftul si apoi mai urcam un pic pe stradutele pietruite pentru a ne bucura de vederea de la castel. Multi turisti batrani dar si nemti blonzi profita de soare. Unii ne saluta cand trec pe langa noi.

 Discutiile se innoada in micul nostru grup, limbile se dezleaga si dupa ce trecem in revista obiectivele turistice, ajungem sa discutam despre cum e viata in Marburg. Despre cat de greu e pentru un strain sa prinda radacini. Despre ploaie. Despre cei lasati acasa. Despre dor. Iar picioarele noastre nu obosesc lesne. Ne poarta pe stradute, printre case vechi si in biserici. Doar soarele prietenos reuseste sa tina pasul cu noi, iar lumea se mira pentru ca el nu isi face prea des aparitia aici.

Dar povestea mult mai repede se povesteste decat se infaptuieste si dupa o zi de basm, ne prabusim filozofici pe balcon contempland cu o cana cu bere in mana peisajul verde in noaptea linistita, cerul instelat si perspectivele zilei de maine.

Sar' mana pt poze Alex si Mitrut !

Om mani padme hum, dupa cum spunea cineva pe acolo :)