Sa moara capra vecinului

... cu tot cu ied, cainele care ii pazeste, pisica ce il enerveaza pe caine si soricelul fugarit de pisica. Lasand la o parte toata aceasta menajerie, ma intorc la voi cu drag. Nu am mai scris demult si pentru ca trec prin faza "nimic din ce vad in jurul meu nu e destul de interesant ca sa scriu despre el". Pai si despre ce as scrie ? Despre stirile mondene de o deosebita importanta care se afla pe buzele sau in ziarele tuturor romanilor ? Toata lumea urmareste ultimele zvacniri ale unor povesti de dragoste nemuritoare. Gata, a murit capra lui Irinel si a Monicai, dar si cea a lui Pepe si Oanei. Hai sa varsam lacrimi de cerneala pe mormantul lor. Asa romanul se simte mai intelept si poate sa isi zica in barba : "Ti-am zis eu! Stiam ca asa se va intampla". Ca un Solomon care priveste ingaduitor la paginile ziarului sau plin de nuri feminini in metroul adormit la ore matinale.

Taximetristii si fetele

Asa cum cred ca stiti, taximetristii din Bucuresti sunt fascinanti. Ori ii iubesti, ori ii urasti, ori amandoua in acelasi timp, dar nu te lasa indiferenti. S-ar putea scrie romane despre ei. Iar eu as putea sa le dedic cel putin o carte de nuvele doar din experienta proprie. De la nea Gogu cel sufletist, la tzeparul de la aeroportul Baneasa toti sunt plini de personalitate, guralivi si pot sa faca minuni. Da, adevarate minuni cum ar fi sa platesti diferit de fiecare data pentru aceeasi cursa si cu acelasi tarif, sa ajungi in 15 minute din Baneasa la Universitate sau sa comprimi 6 pasageri intr-o Dacia Nova. Fiecare are de spus o poveste despre nepoti, amante, caini, clienti sau intamplari de gradul 3. Dealtfel conform experientei mele cu cat taximetristul vorbeste mai mult si mai aiurea cu atat creste sansa ca pretul cursei sa fie mai mare, de parca am plati la cuvant rostit si nu la kilometru. Nu stiu de ce, dar cei mai guralivi au tendinta sa foloseasca “maimuta” sau sa te ia pe drumuri ocolitoare mai mult decat colegii lor cu debit normal de vorbire. Oricum, cuvantul « normal » e relativ in cazul taximetristilor.

Imaginati-va urmatoarea scena : Aeroportul Baneasa, 10 jumate seara, 2 fete singure si vreo 20 de taxiuri aliniate cuminti in asteptarea clientilor.
- Ne duceti la Otopeni ?
- Nu, imi pare rau, dar nu am rovinieta.

- Ne duceti la Otopeni ?
- Da, cu placere. 30 de lei cursa.
- Poftim ?
- Da, ca este departe. Nu o sa gasiti mai ieftin.
- Nu vreti sa ne duceti cu 15 lei ?
- Nu, ca nu se merita. O sa vedeti, nimeni nu va vrea sa va duca pentru mai putin.

Taximetristii tacuti urmareau scena, aproband parca spusele colegului lor.

- Bine, atunci o sa dau comanda.
- Degeaba dati comanda, tot atat o sa va ia.

Pun mana pe telefon cu hotarare.

- Haideti ca va duc cu 25 de lei.
- Nu, multumesc.

Un alt taximetrist se ofera dintr-o data sa ne duca. Refuz politicos.
- Nu, multumesc. Am dat comanda.

In asteptarea comenzii taximetristul se poarta ca un barbat respins. Incepe cu ironii mai mult sau mai putin fine.
- Sa va dau o carte de vizita in caz ca aveti nevoie de un taxi ?
- Daca am nevoie de un taxi scump o sa va iau in considerare.
- Sunt si eu sarac, nu am bani. Haideti, domnisoara !
- Dar de mine cine are grija ?

In cele din urma vine si comanda care ne duce la Otopeni cu… mai putin de 15 ron. Un final fericit. Acum intrebarea este : daca nu eram doua fete singure, tot asa s-ar fi purtat ? Ar mai fi avut tupeul sa ne prosteasca intr-un mod atat de evident ? Ai zice ca lumea s-a mai schimbat, dar se pare ca nu. Insa tot nu am nevoie de un brat protector in jurul umerilor mei, tot o sa ma duc la 10 noaptea la Baneasa fara vreun barbat sa caut taxi daca asa vreau si tot o sa fac asa cum ma taie capul.

Lasand acestea la o parte, bineinteles ca exista si taximetristi ok, saritori, punctuali si toate cele. Mai putin pe langa aeroporturi si gari. Dar exista, i-am intalnit, m-au ajutat si am ramas incantata de experienta. Cam de la firmele cunoscute, mai degraba de la comanda si cei care nu incearca sa te abureasca.

Gogol Bordello, frate !!!

Pot sa marturisesc cu nesfarsita satisfactie ca am fost aseara la concertul Gogol Bordello si ca as face-o din nou daca as avea ocazia, fara sa ma gandesc de doua ori. Electrizant ar fi termenul care descrie atmosfera din seara trecuta. Au reusit sa ridice sala la dans de la primele melodii. Toata lumea a topait pana la sfarsit. Cred ca este a doua formatie dupa Haggard pe care am vazut-o sa cante cu atata placere si daruire. Si a fost unul dintre cele mai bune concerte la care am asistat. A sunat perfect. Mi-au mangait urechile, mi-au zgaltait interiorul, m-au facut sa ranjesc pana nu am mai putut. Si sa plec de acolo cu acel ranjet.

Gogol Bordello au incercat sa ne invete doua lucruri la care noi cam picam examenul. Si sa nu aruncati cu pietre in mine, dar sunt de parerea lor. Si unul dintre ele mi-a lasat un gust amar.
Primul dintre ele, oricat de bine ar fi sa fii mandru de cine esti, nu trebuie sa uiti ce e toleranta si nici faptul ca e loc pentru toti. Cineva a venit cu un steag al Romaniei pe care il flutura cu avant. Cantaretul s-a luat de el cu cuvinte nu tocmai delicate si i-a zis ca acolo nu e o intrunire politica ci un eveniment cultural si ca acel steag nu are ce cauta acolo. Si nu avea, nu de alta dar 1 decembrie a trecut.

Al doilea, printre melodiile pe care le-au bagat in pauza a fost si una cantata de un pusti rrom care spunea ca “nu conteaza ce limba vorbesc, Romania e tara mea”. Si lumea a inceput sa huiduie pentru ca semana a manea. Aici chiar m-am facut mica si mi-a fost rusine de reactie. Cred ca e loc pentru toata humea si nu inteleg de ce unii nu vad asta. Or fi claustrofobi sau ceva. Si sa pui o melodie tiganeasca la un concert al unei trupe al carui stil e descris ca gipsy punk, nu mi se pare deplasat.

Si inchei cu alta melodie decat cea pe care as fi pus-o in mod normal aici, o melodie care-mi place foarte mult :

Dedicatie pentru Tudorica si Razvan :)

“Buna! Ce faci?”

Il critic dar imi si imi place. L-am vazut fara sa ma plictisesc, fara sa ma deprim. Exista si fime romanesti pe care ti-e drag sa le vezi. Filmul acesta are limitarile lui, chestiile cu care nu sunt de acord, dar daca e sa privesc per ansamblu, mi-a incantat ochiul si nu regret experienta. Este un film autohton, o comedie romantica. Usurel, amuzant, un pic trist, foarte romanesc, cam multe stereotipuri, cam prea romantic (da stiu, o comedie romantica ar trebui sa fie romantica).

Nu am mai vazut un film romanesc nou cam de multisor si nu mai sunt obisnuita sa ma trezesc plonjand intr-o atmosfera atat de familiara. Scenele tipice de familie, desi idealizate iti aduc pe buze un zambet discret : hmmm, da, cam asa e… Umorul e delicat, familia tipica, un pic prea tipica. Finalul prea previzibil. Dar dialogul dintre personaje e fermecator, acele mici crampeie fara importanta care dau culoare vietii. Pe fiul cuplului il cunoastem fiecare, e adolescentul teribilist cu experimentarile lui, cu atitudinea de baiat rau in aparenta, dar ascultator fata de parinti. Insa scenele in care isi traieste viata sexuala tumultoasa sunt fortate si nu m-au dat pe spate. Desi unele sunt amuzante.

Intr-un mod total arbitrar si mai ales pentru ca asa vrea muschiul meu, ii dau acestui film o nota mai mare decat i-as da daca ar fi fost un film american de aceeasi natura. Nu de alta dar am chef sa fiu patrioata si sa incurajez filmul romanesc in Romania. Mai ales ca altii nu o fac.

Manu Chao – La Ventura: Bucuresti, 16 Aprilie

Am aflat cu bucurie de concertul Manu Chao la Bucuresti si mi-am zis ca trebuie sa il vad. Manu Chao este unul dintre artistii mei preferati. M-a cucerit cu ritmurile sale indracite de ska, punk, dar si salsa si reggae, cu textele sociale, cu usurinta cu care canta in mai multe limbi, cu viziunea sa. E un artist care stie sa se reinventeze si pentru care muzica este un mijloc de a exprima idei (dap, suna banal, dar nu mi se pare ca gasesti asa ceva des in muzica, cel putin in cea pe care o auzi peste tot). Nu stiu de ce in Romania este mai putin cunoscut. Poate o promovare defectuoasa. Poate ca e o combinatie de genuri care nu ar putea prinde aici. Dar dupa parerea mea, nu trebuie ignorat cu usurinta. Iar in concert este incendiar.

De la cunoscutele si “caldutele” King of Bongo si Me gustas Tu cu texte usurele si ritmuri prietenoase la Clandestino si Desaparecido cu incarcatura sociala si dragoste de America de Sud, la Sidi Hbibi, cantec sub-saharian, sau la Minha galera, melodie in portugheza, Manu Chao ne poarta in jurul lumii intr-o calatorie muzicala de neuitat. E un interpret care exemplifica foarte bine multiculturalitatea si faptul ca muzica in sine e un limbaj inteles de toti indiferent in ce limba sunt versurile.

Biletele sunt disponibile aici.

Si va promit cateva impresii dupa concert.