Acasa

Adevaratele prietenii nu tin cont de distanta sau de timpul care trece separat, rece si necrutator. Si cand dupa vremuri lungi si triste doi prieteni dragi se reintalnesc, e ca si cum nu s-ar fi despartit niciodata. Auzi, Creatzo ?

O seara geamana cu mii de alte seri. Centrul Bucurestiului animat nu se teme de frigul a carei sosiri este iminenta. Toamna e blanda, privind inca inspre soare. Pe chipurile tinere, bronzul nu a disparut de tot. Ma grabesc spre locul unde eu si Mariuca ne simtim ca acasa. O gasesc pe Creatza cocotata pe un scaun de bar. Ma intampina cu coditze asimetrice si un zambet pana la urechi. E inca devreme. Concertul de folk va incepe mai tarziu. In barul lipsit de pretentii cu bere ieftina si prieteni dragi e cald. Profitam pentru a ne pune la curent cu noutatile si intindem o barfa nesfarsita si dezlanata care face deliciul amandurora. Muzica tipand ne face sa strambam din nas. Carcotim. Barul gol incepe sa se populeze. Cu oameni, cu rasete. Timpul trece, noi asteptam. Nu ma uit, dar stiu ca a venit. Cretzul se indreapta catre noi. Creatza l-a vazut si il saluta. Ma intorc catre el si ii sarut obrajii care zgarie. Radem amandoua la glumele lui fara perdea in legatura cu coditele Cretzei. Sigur nu o sa se schimbe niciodata, dar nu ne deranjeaza. Si incepe. Acorduri de chitara, vocea tanguitoare si nostalgica transforma barul intr-o cabana pierduta undeva pe un varf de munte. Rad pana nu-mi mai simt buzele. Impreuna cu Cretzul pun la cale planuri malefice despre cum sa o tachinam pe Creatza. Lucrul in echipa. Unul ii distrage atentia. Celalalt o gadila. Asta pana muzica ajunge la mine si atunci piciorul meu din vointa proprie bate ritmul in timp ce fredonez. Ma intorc cu fata spre scena. Bratul Cretzului il atinge pe al meu in timp ce parul Cretzei imi gadila celalat brat. Zambesc. Sunt acasa.