Bonn - jurnal de calatorie (1)

Mi-am luat iar rucsacul in spinare dupa multa vreme sa bat drumuri necunoscute si sa intalnesc hazardul. Asa ca anul acesta am petrecut un 1 Mai sub soarele bland al Bonnului. Mai mult de atat acest post ar trebui sa fie despre prietenie si despre inca o piesa din puzzle-ul cunoasterii. Nici un ingredient nu a lipsit calatoriei mele. Nici macar hazardul de care vorbeam la inceput.

Asezata confortabil in avion imi scot tacticoasa cartea. Il ador pe Camus si l-am ales pe post de companion de drum. Omul sau revoltat imi face cu ochiul ademenitor. Domnul de langa mine zambeste. Brunet, in jur de 40, relaxat.

- Asta e o carte care m-a schimbat. In urma cu 10 ani citeam Camus. Insa nu mai sunt intru totul de acord cu el, imi spune el in engleza. Acum sfatuiesc oamenii in cariera.

Vorbim de Paris unde el a stat 5 ani si dupa care e inca nostalgic. Oboseala dupa o noapte nedormita ma cuprinde si inchid ochii. Ii deschid buimaca tocmai cand aterizam, cateva mii de kilometri mai incolo. Tovarasul meu de drum ma ajuta cu bagajele si urmez sirul ordonat de calatori. Imi iau la revedere de la el pentru a ma regasi cu prietena mea si aventura incepe.

Bonn-ul pare linistit si e mai mic decat as fi crezut.Un oras de 300 000 locuitori, nu e ce ma asteptam eu de la o fosta capitala. Bucurestencei din mine i-a lipsit putin agitatia dintr-un oras mai mare. Insa e verde, iar timpul se scurge aici in alt ritm. Totul nu mai e doar lupta pentru supravietuire si nici nu intalnesc micile racaieli cotidiene din Bucuresti. Aici ai timp sa cugeti. Rinul insoteste lenes biciclistii de pe malurile sale, caci nemtii sunt fani ai acestui mijloc de locomotie. Dar cel mai frumos lucru din Bonn au fost ... romanii. Omul sfinteste locul. M-am trezit aruncata fara veste intr-o comunitate unita si primita fara  umbra de indoiala, plimbata cu cei mai buni ghizi pe care i-as fi putut avea. Si carora le multumesc pentru ca au adus magia in calatoria mea. Si planurile se fac pe loc si nu stiam unde voi ajunge, stiam doar ca va fi frumos.

 

Marburg e un orasel medieval si acolo se afla cea mai veche universitate protestanta din Germania precum si doi prieteni. Ajungem impartind o masina cu 3 fete blonde. Ca o alternativa la tren sau la masina personala, poti sa calatoresti cu cineva care merge in aceeasi directie si pe care-l gasesti pe Internet. E cel mai convenabil mijloc de transport, destul de popular si de convivial daca intelegi limba.

Marburgul de pe coline are casute scoase din povestile fratilor Grimm, e mai mic si mai elegant decat Bonnul. Si sunt si conduri rosii si pitici.

 Luam liftul si apoi mai urcam un pic pe stradutele pietruite pentru a ne bucura de vederea de la castel. Multi turisti batrani dar si nemti blonzi profita de soare. Unii ne saluta cand trec pe langa noi.

 Discutiile se innoada in micul nostru grup, limbile se dezleaga si dupa ce trecem in revista obiectivele turistice, ajungem sa discutam despre cum e viata in Marburg. Despre cat de greu e pentru un strain sa prinda radacini. Despre ploaie. Despre cei lasati acasa. Despre dor. Iar picioarele noastre nu obosesc lesne. Ne poarta pe stradute, printre case vechi si in biserici. Doar soarele prietenos reuseste sa tina pasul cu noi, iar lumea se mira pentru ca el nu isi face prea des aparitia aici.

Dar povestea mult mai repede se povesteste decat se infaptuieste si dupa o zi de basm, ne prabusim filozofici pe balcon contempland cu o cana cu bere in mana peisajul verde in noaptea linistita, cerul instelat si perspectivele zilei de maine.

Sar' mana pt poze Alex si Mitrut !

Om mani padme hum, dupa cum spunea cineva pe acolo :)

Cateva randuri, cateva ganduri

Iar am lasat timpul sa curga peste mine si copacii sa se inverzeasca fara sa-mi ceara permisiunea. Si imi descopar prieten vechi in prieten nou si recunosc acei ochi. Si e sfasietor de trist. Si tu esti mult prea departe, doar vestigiile descoperite intamplator vorbesc de vremuri demult uitate. Si totusi, daca ma uit mai bine nu e decat un servetel ingalbenit uitat intr-un fund de sertar impreuna cu alte hartii care ma defineau. Pentru ca acel eu e acum ea. Si ma simt eu nu ea, ma simt nou - nouta, de-abia iesita din tiparnita mirosind a hartie proaspata.

De poveste.... la One world

Am fost la proiectia a doua documentare la festivalul dedicat drepturilor omului One World sa caut putina magie si am gasit-o in sala plina de la Corso. Am vazut doua filme diferite prin realizare si prin ideile vehiculate, fiecare special in felul lui. Primul, Bedtime Stories from the Axes of Evil vorbeste despre puterea basmelor de a apropia sau indeparta oamenii, dar si despre valori comune. Este el insusi o poveste de spus la gura sobei. Filmat de studenti americani la film, urmareste alaturi de copiii coreeni, irakieni si iranieni firul a trei povesti traditionale. Vibeke Bryld, regizoarea daneza a fost cu noi in sala sa ne raspunda la intrebari. Asa am aflat ca filmul a fost o reactie la un discurs de-al lui George Bush din 2002 : "Aceste state, impreuna cu tarile lor aliate, constituie o Axa a Raului care ameninta pacea mondiala". Al doilea Intr-o zi vom fi fericiti ne-a plonjat direct in realitatea unui orasel minier sarac din Polonia, Lipiny. Pe cat de stilizat a fost primul documentar, pe atat de plin de viata a fost al doilea. Daniel, un adolescent de 16 ani traieste cu bunica sa si isi doreste sa realizeze un film despre visele celor din jur. Asa ca se targuieste pentru un telefon mobil si apoi pentru o camera furata si incepe sa ia interviuri. De la batrani la copii, fiecare a avut sau are un vis. Cel mai frumos raspuns e insa cel al bunicii sale, Aniela : am visat sa am un nepot ca tine. Cu picioarele bine infipte in pamant, Aniela isi gaseste repede reperele, stie sa ia ce-i mai bun din situatia in care este si mai ales stie sa isi sprijine nepotul. Filmul e atat de viu, incat a starnit hohote de ras in sala. Si se pare ca a avut si happy end. Daniel in urma filmarii la acest documentar (de altfel el a venit cu ideea) cat si la un alt film si-a permis sa schimbe scoala pe una mai buna si sa faca studiile pe care si le dorea.

Weekend cu gust de qwankido in Mall

Weekendul trecut m-am intors la o dragoste mai veche cu emotie si recunostinta : qwan ki do-ul. In cadrul AIESEC - Global Village a avut loc in Mall Vitan o demonstratie de Qwan Ki Do facuta de colegii mei de sala. Fostul magazin amenajat ca loc pentru manifestarea culturala geme de lume. Tobele vorbesc de tinuturi indepartate si exotice. Cu fiecare zambet strainii de la standuri incearca sa te tenteze sa le vizitezi tara. Iti poti scrie numele in japoneza sau poti sa incerci parfumuri exotice din Arabia Saudita. Tunisienii iti propun condimente delicioase. Francezii, benzi desenate. Ratacesc de la un stand la altul in cautare de mici comori. Ii vad pe colegii mei imbracati in Vo Phuc printre vizitatori. Si se face liniste si se face cerc. Incepe. In fata multimii curioase dragonul se plimba, se scarpina, adoarme.

Animalul galben se misca fluid, se joaca si nu cunoaste decat ritmul tobelor batute de Hoanh Su. Si aduce dupa el maiestria colegilor mei. Pe rand privitorii descopera diferite tehnici, de la inlantuiri de lovituri si blocaje, la tehnici cu partener, la tehnici "animaliere" si pana la maiestria inelelor.

Demonstratia trece in revista o paleta variata de tehnici si fiecare isi aduce aportul in functie de gradul si cunostintele sale. Punctul culminant : coregrafia maiastru realizata unde o fata fugareste un baiat care incearca sa ii ia ghiozdanul si il si capaceste cu aceasta ocazie.

Apoi toti eroii se strang in fata unei beri in pura atmosfera de camaraderie. Dar asta e alta poveste...

PS. Multumesc Mircea pentru poza cu dragonul :)

Blues de primavara

Nu stiu muzica mai expresiva decat bluesul pentru a spune ce ai pe suflet. Si se pare ca eu in ultima vreme scriu in ritm de blues. Scriu, visez. Schimbari in micul meu univers ca furtuni intr-un pahar de apa. Mari absente care se eternizeaza si ma fac sa ma gandesc ca totul e trecator. Si gustul cand amar cand dulce pe care il simt pe limba. Si senzatia de libertate. Ma simt usoara ca o pana si imi place sa fiu asa. De parca primavara asta s-a nascut intai la mine in suflet apoi a iesit sa incalzeasca orasul si oamenii.

Incubator

Am auzit de la un prieten care a auzit de la un prieten de o petrecere mai deosebita si asa am ajuns in Incubator. Trei fete tropaind in cizmulite in noaptea de cerneala si o cladire industriala de pe strada Popa Nan. La ultimul etaj deschidem usa si ne trezim intr-o hala tapetata cu cartoane de oua si lampioane albe rotunde. Copaci din scanduri vopsite in alb sunt impodobiti cu beculete rosii. O fata cu o coronita de lacramioare peste parul tuns scurt ne intampina calduros. Inauntru o multime de oameni colorati. Miroase frumos a cafea in acest decor ciudat unde oamenii isi urmeaza pasiunile. Putem cumpara tablouri, bijuterii de hartie sau sapunuri, toate handmade. Cativa danseaza. Un cuplu de indragostiti nu se pierde din priviri in timp ce se misca expert pe ritmuri vesele. Si totusi, asa cum am fost preveniti la intrare, aceasta nu este o petrecere ca oricare alta. Inima ei o reprezinta atelierele. Ateliere de orice. Cand cineva stie sa faca ceva, poate impartasi cunostintele sale cu cei care doresc sa invete.





Dansuri irlandeze, cultura si obiceiuri aromane, tangou, patchwork,  autoaparare, standup si cantari, se succed unul dupa altul facandu-ne pofta sa ne inscriem.  Imi simt mintea zumzaind, fermecata de idee, fermecata de loc si de oameni, dorind sa revin.

Cu capul in nori si picioarele in baltoace

Cam asa se rezuma existenta mea in acest anotimp ud. Si ca tot omul ce se respecta ii boscorodesc pe cei care nu dau zapada la o parte in timp ce fac slalom printre dunele de nameti si inot vesel in baltoacele clipocinde. Nu am mai parasit orasul asta alb si zgomotos de ceva vreme si ma mananca talpile. Dar cum deocamdata trebuie sa stau pe loc, imi zboara gandul catre tari nu neaparat mai calde dar in care pot sa ma regasesc. Sau sa descopar. Si uite asa, cautand prin genti nefolosite de demult si cu dorul de calatorii in suflet am gasit un bilet de metrou din Berlin de acum patru ani. Sa fie un semn ?

Blues si niste ghete murdare

Am mers azi toata ziua cu blues-ul in suflet. Ghetele mele stau marturie cum poti sa sari o baltoaca in ritm de blues. Sunt ude si murdare. Nightlosers ma bantuie de cateva zile si ma fac sa dansez la birou. Piciorul bate ritmul, pixul il urmeaza si mormai cat mai incet cu putinta ca iar se uita colegele ca la urs la mine.




Baietii au concert pe 24 februarie la Muzeul Taranului Roman.

Crampei de cotidian si o urma de nostalgie

Bucurestiul a devenit un imens loc de joaca cu multa zapada. Sub povara iernii incotosmanate lumea isi vede impasibila de drumul parca trasat dinainte. Doar nasurile sunt mai rosii si paltoanele mai groase. Drumul catre munca a devenit o adevarata aventura de cand trebuie sa fac patinaj artistic pana la statia de autobuz. Am castigat olimpiada la balmajitul pe gheata acoperita de zapada. Si in fiecare dimineata ma duc cu hotarare catre locul gri cu cladiri de sticla si rivalitati ascunse sub costume si zambete simandicoase. Ma cufund in tabele si mailuri si probleme de rezolvat pana cand pe nesimtite vine inserarea si atunci ies si ma pierd in ea si imi amintesc din nou de mine. Si devin una din fetzele obosite din metrou, acelea pe care mi-e frica sa le privesc pentru ca sunt lipsite de expresie. Si alunec in reverie sau intr-o carte pana cand, pe nesimtite ajung la destinatie. Si atunci ma inec in marea de oameni care coboara din metrou si imi amestec povestea cu a lor.

Facebook si moartea

Moartea e un lucru cu care te intalnesti mai rar cand esti tanar si te crezi nemuritor. E un lucru care se intampla celor in varsta si cum noi nu o sa imbatranim niciodata, clar, nici nu o sa murim. E insa socant cand se intampla cuiva mai tanar decat tine, cuiva pe care l-ai cunoscut, unei fete frumoase. Si desi natural, e un subiect tabu, greu de abordat.

Pe Andreea am cunoscut-o la facultate. Apoi am fost impreuna la primul loc de munca. O fata draguta, cu ochi albastri, mereu zambitoare. Fara sa fiu apropiata de ea, imi amintesc discutii lenese in metrou, sinceritatea si ironia ei si neintelegerea mea fata de ea. Anii au trecut, am pierdut legatura si singurul loc unde mai auzeam de ea era Facebook. Andreea vedea lumea, iar eu priveam curioasa poze din locuri unde nici cu gandul nu am ajuns. Zambete pe plaje indepartate, orase care te fac sa visezi. Si anul trecut, intr-un trecut nu atat de indepartat, contul ei de Facebook a fost inundat de flori si de tristete. A devenit loc de pelerinaj pentru oameni care au cunoscut-o si au iubit-o. Care i-au lasat ofrande. Nimeni nu a scris insa de moarte, ci doar de dor.

Oare ce se va intampla cu conturile noastre de Facebook cand nu vom mai fi ?

Furtuna si proteste

Furtuna afara. Si iarna care se eternizeaza. Ma zgribulesc in frigul obraznic de ianuarie. Oare poti fi Che Guevarra in Bucurestiul inghetat ? Oare furtunile intr-un pahar de apa conteaza ? Si cat de bine e cand politica primeaza asupra utilului si binelui comun ? Toti scriu in CV "spirit de echipa". Dar oare cati dintre acestia au deschis un dictionar sa vada ce inseamna ? Si de ce sa nu tratezi toti oamenii omeneste indiferent cine sunt ei ? Un pic de incredere valoreaza mult mai mult decat tone de autoritate. Parerea mea.

Tablou de iarna

Iarna este ecou in sufletul meu si frigul aduce atata liniste. Soarele puternic este singurul reflector peste acest ocean de nemiscare. Numai vrabiile mai traiesc, se cearta si zboara jos la ferestre. Boala m-a incuiat in casa si a uitat sa imi mai dea cheia. Visez la primavara si ascult muzici uitate. Si ma gandesc la lucruri ipotetice in nori de fum de tigara. Si sper ca primavara sa imi aduca aproape oamenii dragi care au plecat. Si adulmec aerul dupa un avion care sa ma duca departe. Dar unele vise se implinesc, nu ?

Concertul extraordinar de anul nou

Poc! Poc! Poc! De tei zile incoace toata lumea face poc in cartierul meu si asteapta explozia finala de la 12 noaptea, ora cand toate Cenusaresele sunt demascate ca fiind femei casnice fara prea multa stralucire care asteapta un barbat care sa le cumpere haine frumoase si sa le dea un statut. E gri, vrabiile boscorodesc si cearta lor se eternizeaza impreuna cu sunetele pasionale ale unei manele indragite de vecinii mei pestriti. Toata lumea, si vrabiile si vecinii nu fac decat sa se pregateasca pentru diseara in fracuri - vrabiile, in fustite scurte si colanti - vecinele, in haine purtabile odata pe an - vecinii. Gospodinele au terminat nesfarsitele valuri de mancare in care se vor ineca invitatii lor afumati cateva ore mai tarziu. Copii fara griji se joaca pe afara si larma lor se amesteca cu cea a vrabiilor. Pana si ei vor imbatrini cu un an. In lipsa zapezii se alearga si tipa, tipa, tipa. Concertul acesta de anul nou colorat, plin de viata si nu neaparat stilat se canta in fiecare an cu succes.

Ceatza, creatza si restul e legenda

E ceatza in Bucuresti si invaluie totul. Cladirile, oamenii, viitorul. Parca Dickens ar fi scris inceputul acesta de iarna. Unii viseaza la zapada si Craciun cu miros de portocale. Eu visez la super cizme in care nu intra apa. Si la prieteni. La cei care sunt departe, la cei care vin de departe, la cei noi si la cei vechi. La cei ironici si la cei tristi. La cei care reusesc mereu sa ma surprinda in mod placut. La cei care m-au uitat. La cei care au reaparut dupa ani. Si mai ales la cei cretzi care vin de departe.

Sunt un Jamie Oliver autohton !!!

Din greiere ma transform in furnica. Dar tot nu-mi pun lauta in cui :) M-am hotarat sa gatesc. De obicei mananc pe fuga, iar cei de la fastfoodul din apropiere ma cunosc destul de bine.  De data aceasta nu ma opresc in dreptul lor si imi continui drumul catre supermarket. De acolo ies victorioasa cu niste pulpe de pui si niste mirodenii. Ajung acasa si privesc plina de speranta in frigider sa vad cu ce pot face puiul. Unii au bibelouri, vaze, statuete. Eu am ca obiect de decor un frigider. Dinauntru ma privesc tristi, un morcov singuratic, niste usturoi, un ou expirat de ceva vreme si niste lamai. Hmmm...Pescuiesc de undeva niste cartofi moi de batranete si caut in zadar ceapa. Intr-un final imi amintesc ca am aruncat-o ca tot nu o foloseam. Plang dupa ea. Dupa indelungi cautari, ajung sa creez urmatoarea reteta glorioasa pe care v-o descriu aici :

Se pune niste muzica, de preferinta ska si reggae. Cartofii se curata mai bine pe muzica cu texte sociale despre conditia africanilor din tarile francofone. Garantat. Se pune in tigaie cam tot ce se gaseste prin casa cu exceptia oului expirat si a lamailor. Se adauga niste mirodenii suspecte. Se lasa la foc, mic sau mare dupa cum vi se pare ca e bine. Nu se ia in seama mirosul ciudat care se ridica din tigaie. In caz de urgenta se poate folosi si hota. Acest fel de mancare poate fi mancat de catre o persoana foarte flamanda sau de una care incearca sa impresioneze bucatarul. Pofta buna !

Nicoleta

O dimineata adormita in metroul bucurestean. Mai putina aglomeratie ca de obicei, poate si din cauza orei tarzii. In ultima vreme nu prea mai merge trezitul in crestetul zorilor oricat as incerca. Ma asez pe scaun, usurata ca am prins loc. Asa pot sa mai motai putin pana sa schimb metroul in drumul nesfarsit catre munca. Dar dulcele somn mi-e tulburat de un miros patrunzator de ceapa. Alaturi de mine, o fata imbracata in trening cu sapca pe ochi manca cu pofta dintr-un sendvis a carui ingrediente le puteai ghici cu usurinta.
- Stiti cumva cum ajung la Preciziei ? o intreaba ea pe doamna din fata ei.
- Cobori la Unirii si acolo schimbi.
- Si mai intreb ?
- Da, acolo mai intrebi.
La Unirii urmaresc suvoiul de oameni si am grija sa ma misc destul de repede sa nu dea peste mine. O vad in fata mea pe fata din metrou uitandu-se nedumerita si dezorientata catre scarile rulante.
- Nu pe aici. Daca vrei sa mergi la Preciziei trebuie sa o iei pe acolo. Vino cu mine ca si eu merg intr-acolo, ii spun cand vad ca singura nu o sa o scoata la capat.

- Multumesc mult. Sa va dea Dumnezeu sanatate ! zise fata zambind.
Mergem impreuna prin pasaj si tanara incepe sa imi povesteasca :
- Stiti, sunt de la casa de copii. Acum ma duc la o doamna care o sa-mi dea mancare si o sa mergem la biserica. E asistenta la camin si dintre toate fetele m-a ales pe mine. Azi dimineata am primit dulciuri multe. A venit un strain care ne-a adus dulciuri si ne-a trezit pe toate fetele.
Ochii ii stralucesc de bucurie in timp ce povesteste minunea.
– Azi e ziua mea. Ma cheama Nicoleta.
Mergem prin pasaj, eu alaturi de Nicoleta, ea povestind vrute si nevrute cu zambetul pe buze. Din cand in cand bate din palme, ca un fel de tic.
Intram in metrou si Nicoleta gaseste un loc liber. Se aseaza.
- Vreti sa stati jos ? ma intreaba.
- Ah nu, multumesc.
Alaturi o tanara adolescenta pe un scaun vorbeste animata cu un barbat care sta in picioare. Zambeste barbatului care ii era probabil frate, unchi sau ceva. Nicoleta e dornica sa intre in vorba. Se uita lung dupa fata si cand aceasta intreaba cat mai e pana la Craciun, spune :
- Craciunul e pe 26 parca, nu ?

Cum nu e bagata in seama, se intoarce catre mine si isi ascunde dezamagirea. Imi povesteste vesela ca peste doi ani o sa intre intr-un apartament social si ochii ii sclipesc de bucurie. Cum ma asez si imi scot cartea incepe sa citeasca si ea peste umarul meu. E foarte mandra cand intelege o expresie si spune in gura mare ce inseamna. Imi povesteste pe acelasi ton de conversatie usoara tot felul de lucruri socante.

Nicoleta coboara la Gorjului nu inainte de a primi o bomboana de menta de la o doamna din metrou. Lasa in urma zambetul ei de copil bucuros si recunoscator pentru lucrurile marunte care fac viata mai frumoasa si uimirea mea pentru capacitatea ei de a comunica atat de natural.

SuperCretzoshenia si 1 Decembrie (cu intarziere) - ep. 2

Fiecare sarbatoare este prilej de bucurie pentru unii si prilej de necaz pentru altii. De exemplu, Craciunul este un real prilej de bucurie pentru cei care vind pastile de slabit sau digestive si prilej de necaz pentru brazi si porci. Chiar am auzit intr-un an ca brazii si porcii au format un sindicat ca sa impiedice taierile abuzive. Dar cred ca macelarii si taietorii de lemne au facut lobby pe langa parlament ca sa nu dea vreo lege sa impiedice taierile. Asa ca din fericire o sa avem brazi si porci la discretie de Craciunul acesta. Revenind la 1 Decembrie, toate curatatoriile si firmele care vand produse de sters praful exulta in aceasta perioada. Este perioada in care toate steagurile si steguletele sunt duse la curatat si in care lumea sterge praful de pe patriotismul adormit in restul anului. SuperCretzoshenia, desi nu e roman de origine, nu e nici macar de origine pamanteana, isi simtea sufletul inaltat de bucuria de a vedea toate steguletele stralucind in soarele rece de decembrie. Si ca sa si-l simta si mai inaltat, s-a hotarat sa se duca undeva sus... la munte. Ceea ce nu stia, era ca Tony Flash avusese aceeasi idee, dar din cu totul alte motive.

Muntele de Aur - nu as sti unde sa il pun pe harta Romaniei - este cunoscut pentru trei lucruri : frumusetea pitoreasca a locurilor, saracia locuitorilor si ironia sortii, prezenta unui zacamant important de aur. SuperCretzoshenia se hotarase sa mearga acolo pentru ca, asa cum spuneam, vroia sa isi simta sufletul la inaltime. Cand ajunse nu-si crezu ochilor. Muntele arata ca un punker. Jumatate din coama de brazi era tunsa. Muntele diform plangea, iar SuperCretzoshenia care cunostea bineinteles graiul muntilor il intreba ce se intamplase.

- A venit pe aici o domnisoara cu tocuri cui. Nu s-a uitat pe unde a calcat si uite ca am ramas fara jumatate din brazi. Daca ma poti ajuta sa nu-mi distruga si cealalta jumatate...
- Bineinteles, dragul meu munte. Si apoi domnisoarele cu tocuri cui sunt specialitatea mea.

Ziacand acestea, SuperCretzoshenia incaleca Cretzmobilul, o motocicleta albastra cu 12 perechi de aripi, mai ceva ca Batmobilul si pleca pe urma tocurilor cui.

O gasi pe Tony refacandu-si machiajul. Buzele sangerii se arcuira intr-un zambet de vanator cand il vazu.

- Pe viata si pe moarte ! zise ea si arunca cu rujul.

Rujul rosu se invarti in aer intr-un nor de seductie feminina. SuperCretzoshenia vazu la timp atacul si imprastie un val de farmec masculin de netagaduit pentru a anihila obiectul ucigator. Apoi contra-ataca cu o elocventa mai ceva ca cea a unui politician, arma care mai e cunoscuta si ca "vraja marii". Tony isi dadu seama ca are un adversar pe masura si ca nu-i mai ramasese decat sa foloseasca arma cea mai puternica pe care o avea : pantofii cui. Un toc cui aproape ca strapunse inima SuperCretzosheniei, cand acesta isi aminti de ceva ce-i spusese bunicul sau, Samson :

- Foloseste-ti pletele !

Isi dadu drumul la par si soarele se reflecta in parul negru lucios, orbind-o pe Tony pentru o secunda. Un fulger crapa tocul care ameninta inima SuperCretzosheniei. Dezarmata si tipand ca din gura de sarpe, se indeparta schiopatand. Si uite asa, Cretzoshenia a mai facut o fapta de vitejie si putem inca vedea brazi pe Muntele de Aur. Pentru cata vreme nu se stie inca, deoarece Tony vrea sa-si faca bijuterii noi...

Nori, norisori si....soare

Incep cu norii ca intr-un mod optimist sa ajung la concluzia ca dupa nori vine soarele :) Cea mai innorata chestie pe care am auzit-o in ultima vreme a fost marturia intamplatoare a unui observator la alegeri despre camioanele cu oameni care veneau de la sate sa voteze a doua oara si primeau plocoane pentru asta. Nu e nimic nou, s-a vehiculat in presa ca asa s-a intamplat, dar e socant sa o auzi de la cineva care a trait-o. Si mult mai tragic. Pentru ca o face mai reala. Cu atat mai mult cu cat atunci nimeni nu s-a sesizat.

De la nedreptate, la ras. Noua campanie Kamikaze de glume rasiste se vrea un raspuns la glumele rasiste ale francezilor. Sunt curioasa ce se va mai intampla in razboiul asta al glumelor. Un coleg spunea azi la tigara ca au ras si ei de noi ca aveau cu ce, dar si noi avem. El e hotarat sa se amuze si de una si de alta. Insa parerea mea este ca ar trebui sa fabricam mai multe glume noi. Astea cu razboiul sunt cam vechi si ale lor sunt de actualitate. Si daca nu castiga nimeni, macar la nivel european o sa fie un mare ras.

Lasand la o parte dialogul cultural cu fratii nostri "bulgarii" cum spunea un clasic in viata, vreau sa semnalez ca azi a iesit soarele. La propriu. Cred ca a citit posturile mele sau ceva ca azi si-a scos nasul si razele, un pic timid. L-am vazut chiar de la birou printre  mailuri si probleme. Nici norii de fum de tigara de la vesnicii fumatori din fata cladirii nu au reusit sa-l acopere. Si acum ca sa inchei cu un alt citat de la alt clasic in viata : "Weekend placut !"

... si cu un cantec care ma bantuie :

Bilant weekend la gura sobei

Al doilea weekend de dolce far niente.... Sunt mai nemiscata ca nemiscarea. Statica, statuara, la fel de plictisitoare ca un ziar politic incoerent. Experimentez dupa multa vreme frecatul de menta pur sange. Desi SuperCretzoshenia se zbate sa ii dau atentie, iar muzica de la concertul Pasarii Colibri imi vajaie in urechi.  Le-am lasat pe toate deoparte pentru greva asta fara sens. De parca frigul mi-a luat mintile si m-a facut leguma. Fasole, avand in vedere ca de doua zile ma joc cu bule... Ma ard talpile/tulpinile sa o iau din loc pana nu prind radacini in pozitia asta pacatoasa.  Am senzatia ca repet aceeasi zi : gri, frig, frig, gri. Dar unde sa ma duc sa fie mai soare ?

Un picut de muzica, un picut de toamna un picut de ceva, nu stiu ce

Asta seara am poposit intr-o sala rosie si inghesuita unde un menestrel isi canta tristetile. Toamna era si ea prezenta si isi cernea bruma in ochii ascultatorilor. Si m-am simtit intreaga si neputincioasa printre atatea jumatati. Si am fost trista pentru ei. Si m-am gandit la alte inimi frante de undeva de departe. Imaginea era neclara si priveam cu detasare la ani si tristeti trecute. Si imi doream cu disperare sa vad un zambet. Dar poate nu era locul. Sper ca nu suntem toti atat de tristi.

SuperCretzoshenia - ep. 1

Superman was feeling bored after a long streak of crime fighting and wanted to go out and party, so he called Batman to ask if he wanted to go to a club and pick up some girls.

Batman said Robin was ill and he had to look after him.

A little disappointed, Superman called Spiderman to see if he fancied a few beers. Spiderman told him he had a date with Cat Woman.

As a last resort, Superman flew over to Wonder Woman's apartment to see if she was free. As he landed on her balcony, he saw Wonder Woman naked on the bed with her legs wide open.

Superman thought to himself: "I'm faster than a speeding bullet, I could be in there, have sex, and be out again before she knew what was happening."

So Superman did his super thing in a split second and flew off happily.

Meanwhile on the bed, Wonder Woman said: "Did you hear something?"

"No!" said the Invisible Man, "But my ass sure hurts like hell!"

Deschid aici seria de aventuri ale unui super erou a carui origine e descrisa mai sus si care fiind fiul lui Superman si al lui Invisible Man mostenise puterile ambilor parinti. Desi SuperCretzoshenia ar fi putut trai oriunde in lume, alesese Bucurestiul ca resedinta deoarece locuitorii acestui oras pareau sa aiba cel mai mult nevoie de ajutorul lui. Cat de mult, vom vedea in continuare.

SuperCretzoshenia ca si tatal sau Superman isi pastra identitatea secreta si se ascundea in hainele un pic ponosite ale unui functionaras anonim dintr-o mare firma de import ....de pasari exotice. Probabil cea care a aprovizionat parcurile capitalei cu pauni si alte zburatoare maiestuoase vara trecuta. Isi ascundea escapadele nocturne atat de bine incat lumea credea ca dimineata, cand ii picau ochii in gura se refacea dupa o raita prin baruri. Dar nimic nu ar fi putut fi mai gresit. Caci eroul nostru veghea cu ochi de vultur asupra pacii in capitala. Cate domnite nu i-ar multumi daca i-ar sti numele pentru ca le-a salvat de taximetristi tepari, tigani hoti, frigul bucurestean sau cainii vagabonzi printr-un simplu : "La mine sau la tine?"

Nemesisul SuperCreztosheniei, dusmanul cel mai de temut era Antoaneta Flashneta. Eroina negativa prin excelenta, Tony Flash cum ii placea sa i se spuna de catre prieteni, avea si ea superputeri de temut. Cel mai mult ii placea sa bage zazanie intre oameni, sa le incurce limbile, sa le suceasca mintile, sa ii duca de nas, sa ii duca cu zaharelul, sa se dea rotunda, sa seduca barbati insurati, sa ruineze politicieni onesti (?!), sa apara la televizor la emisiunile despre operatii estetice ca invitat de onoare, sa se laude ca vorbeste engleza perfect desi nu stia o iota si sa construiasca statui roz din plastic langa orice monument istoric i se parea ei mai interesant. Si puf! o statuie langa conacul boieresc de secol XIX. Puf! o statuie langa ...hmmm....acolo unde e cladirea aceea de birouri. Da, pentru ca desi nu se vede, acolo e o biserica veche. Ceea ce nimeni nu stia, nici macar SuperCretzoshenia era insa ca Antoaneta in timpul zilei o intrupa pe mult prea temuta lui sefa Anemona Turloaie. Anemona avea o voce de bautor profesionist pe care cei care voiau sa ii cante in struna o laudau ca fiind foarte senzuala, purta fuste scurte si pantofi cu toc ucigator. In spatele ochelarilor cu lentile groase, ochii miopi aruncau fulgere si intimidau cate un angajat nou venit care nu stia inca pe ce lume se afla.

Cei doi lucaru impreuna ziua fara sa aiba idee de identitatile lor secrete, iar noaptea se luptau pe viata si pe moarte.

Poezie

Candva erai abur,
riu repede,
visare.
Acum esti fiara vie,
Ranita.
Ma privesti cu ochi de om.
Din salbaticia-ti am creat povesti.
Iti ling ranile cu limba-mi moale,
vindecatoare.

Am invatat demult sa nu mai ridic statui si sa caut rasuflarea calda

 in fiecare fiinta umana. 

In noaptea perfect inghetata

Respiratiile noastre se ridica in norisori

Impreuna

Intr-un vis polar

De fluture.

Despre cum "se freaca menta" in zilele reci de toamna si nu numai

Cineva m-a invatat demult un cuvant mare : procrastinare. Atunci mi-am dat seama ca nu e un cuvant strain de mine si ca il cunosc foarte bine. Pot fi o artista la pierdut vremea, taiat frunza la caini, visat cu ochii deschisi, jucat jocuri pe facebook si alte activitati care-mi aduc apoi un anumit grad de frustrare pentru ca in fiecare moment sunt constienta ca as fi putut petrece timpul facand ceva care sa ma destinda si sa fie si util. Cea mai importanta unealta de procrastinare e Facebook-ul. Iti ofera posibilitati nemasurate de a pierde vremea. De la jocuri, la cascat gura la cine ce a mai facut, raspuns la quizzuri etc. Totusi, Facebook nu e numai o unealta de procrastinare. E un mediu de informare si un mediu de comunicare excelent. Poti sa iti pierzi vremea pe Facebook sau poti sa faci revolutii.

Cineva spunea la un moment dat ca mersul la concerte sau la alte manifestari culturale e o pierdere de vreme. In acelasi spirit nu a considerat ca suma modica de 35 de lei pentru un concert foarte bun e o suma bine cheltuita, iar timpul petrecut la concert e timp pierdut. Si totusi, avem nevoie si de hrana pentru spirit la fel de mult cum avem nevoie de hrana pentru trup. Dupa cum stiti, primul lucru pe care-l face un regim dictatorial cand se instaleaza e sa cenzureze orice voce vorbeste diferit fata de propaganda, chiar daca nu se opune. Scriitori, muzicieni, filozofi, oricine isi pastreaza o gandire libera. A fost cazul la noi in perioada comunista. Pentru ca ei sunt deschizatori de drumuri si mai ales de ochi. Dar chiar si intr-un caz mai putin extrem decat acesta, cultura si arta sunt necesare pentru ca hranesc un spirit liber.

Imi place sa pierd vremea citind orice imi cade in mana. De cand ma stiu am ras carti de toate felurile, de la scriitori consacrati la carti socotite nule. Fiecare dintre ele mi-a adus ceva, chiar si cele "fara valoare". Important e ca fiecare carte sa treaca prin filtrul ratiunii. Mai nou, pierd vremea pe rudele mai tinere ale cartilor, blogurile. De la bloguri de poezie, la bloguri de actualitate, bloguri de informare, bloguri de calatorii, bloguri fanteziste, bloguri triste sau bloguri hilare.

Va urez sa va pierdeti vremea intr-un mod cat mai placut :)

Acasa

Adevaratele prietenii nu tin cont de distanta sau de timpul care trece separat, rece si necrutator. Si cand dupa vremuri lungi si triste doi prieteni dragi se reintalnesc, e ca si cum nu s-ar fi despartit niciodata. Auzi, Creatzo ?

O seara geamana cu mii de alte seri. Centrul Bucurestiului animat nu se teme de frigul a carei sosiri este iminenta. Toamna e blanda, privind inca inspre soare. Pe chipurile tinere, bronzul nu a disparut de tot. Ma grabesc spre locul unde eu si Mariuca ne simtim ca acasa. O gasesc pe Creatza cocotata pe un scaun de bar. Ma intampina cu coditze asimetrice si un zambet pana la urechi. E inca devreme. Concertul de folk va incepe mai tarziu. In barul lipsit de pretentii cu bere ieftina si prieteni dragi e cald. Profitam pentru a ne pune la curent cu noutatile si intindem o barfa nesfarsita si dezlanata care face deliciul amandurora. Muzica tipand ne face sa strambam din nas. Carcotim. Barul gol incepe sa se populeze. Cu oameni, cu rasete. Timpul trece, noi asteptam. Nu ma uit, dar stiu ca a venit. Cretzul se indreapta catre noi. Creatza l-a vazut si il saluta. Ma intorc catre el si ii sarut obrajii care zgarie. Radem amandoua la glumele lui fara perdea in legatura cu coditele Cretzei. Sigur nu o sa se schimbe niciodata, dar nu ne deranjeaza. Si incepe. Acorduri de chitara, vocea tanguitoare si nostalgica transforma barul intr-o cabana pierduta undeva pe un varf de munte. Rad pana nu-mi mai simt buzele. Impreuna cu Cretzul pun la cale planuri malefice despre cum sa o tachinam pe Creatza. Lucrul in echipa. Unul ii distrage atentia. Celalalt o gadila. Asta pana muzica ajunge la mine si atunci piciorul meu din vointa proprie bate ritmul in timp ce fredonez. Ma intorc cu fata spre scena. Bratul Cretzului il atinge pe al meu in timp ce parul Cretzei imi gadila celalat brat. Zambesc. Sunt acasa.

Provizii pentru iarna

Vreau sa vorbesc despre provizii pentru iarna, ca tot isi face din ce in ce mai simtita prezenta doamna cu mantia alba. Provizii pentru suflet. Pentru noptile lungi si intunecoase. Pentru zilele firave si friguroase. E important sa iti tii sufletul la cald. Poate nu tuturor ne plac filmele de Craciun si Hrusca - eterna coloana sonora a sarbatorilor de iarna.

Va place ciocolata ? Va recomand niste ciocolata pentru iarna. Si va asigur, nu ingrasa. Como agua para chocolate e un film spaniol din 1992 despre o femeie care a iubit. Si a gatit. A gatit cu dragoste si cu durere pana cand mancarea a devenit magica si i-a influentat destinul. Pe al ei si pe al celor din jurul ei.




Ca sa raman la ciocolata, va ma recomand si Chocolat cu Juliette Binoche si Johnny Depp. Ciocolata are multe proprietati benefice printre care si faptul ca deschide ochii, vindeca sufletul si invinge prejudecatile. Cel putin in acest film.




Turnati peste serile mult prea intunecoase un pic de muzica buna, din cea care se simte mai mult decat se asculta. Am redescoperit-o de curand si din intamplare pe Lauryn Hill. Pasionala si implicata Lauryn canta, povesteste, traieste prin muzica. Muzica ei are si miez, nu numai forma. De la cea cu tenta religioasa, la cea sociala sau la cea care ii descrie trairile.





Si tot muzica fierbinte peste seri reci, AG Weinberger este pur si simplu magic. Iar in concert, de neuitat. Genul acela de concert care iti da fiori pe sirea spinarii.




Si daca aveti pur si simplu chef sa cititi o carte buna, Bulgakov a scris-o, Stalin a interzis-o, dar nu a reusit sa o faca sa dispara. Maestrul si Margareta poate fi citita pentru frumoasa poveste de dragoste, pentru critica unei societati unde cenzura era la ordinea zilei, pentru umorul nebun sau pentru povestirea mistica despre un caine si stapanul sau si despre un invatator foare uman. Despre bine si rau.

Manuscrisele nu ard.

Un picut de poezie

E atat de greu sa transformi cotidianul in poezie ca mie nici nu-mi mai iese. Sunt cumva pierduta intr-o mare de oameni gri si nu-mi gasesc ecou. Si strig. Nici macar tacerea nu-mi raspunde. Si ma intorc la voi, cititori muti. Voi traiti in culori ?

Prietenie

O dimineata adormita intr-un metrou plin de zombie care se duc la munca. Nici Manu Chao care urla disperat in casti nu reuseste sa ma trezeasca in intregime. La Eroilor un val de oameni navaleste pe usile metroului ce duce in Militari. Tanara de vreo douazeci si ceva de ani isi atinge suvita asimetrica. Inca nu s-a obisnuit cu schimbarea de coafura si se priveste pe furis in usa metroului. Se aseaza pe un loc in fata mea. Ne masuram din priviri apoi fiecare cerceteaza ceilalti pasageri adormiti. Statiile se perinda una dupa alta intr-o ordine stabilita parca de cand lumea. Continuam sa ne aruncam priviri piezise. Ciudata senzatie de complicitate.

Ultima statie. Cei cativa calatori ramasi coboara. Ma pregatesc sa fac la fel, iar fata necunoscuta se indreapta spre aceeasi usa. Dar se opreste. Nu-mi taie calea. Ma lasa sa trec, apoi iese si ea. Aceasta prietena pe care as fi putut-o avea pleaca.

La cantina

Este ora pranzului si stomacul imi aduce la cunostinta ca este momentul sa il bag in seama. Deloc politicos, se face auzit in mijlocul discutiei cu sefa mea. Mi-e foame si stiu exact locul potrivit pentru a-l multumi. La o statie de tramvai de la metroul Preciziei, intr-o fabrica fara nume se afla cantina careia noi ii zicem "La macarale". Habar nu am unde sunt macaralele si nici macar care este numele real al cantinei deoarece nu e scris nicaieri. Odata intrata in fabrica, undeva pe o usa e lipita o hartie pe care scrie "Cantina" si o sageata care indica directia. Urc scarile gandindu-ma la ce ma asteapta : mancare ca la mama acasa. In fundal se aud cele doua televizoare cu stiri destul de violente. In ciuda lor, obisnuitii locului mananca cu pofta. Nici macar vestea tragicului accident cu nu stiu cate victime nu-i deturneaza de la farfuriile aburinde.

- Cu ce te servesc, mami ? se aude vocea pitigaiata a doamnei care ia comenzile.
- Jumatate de ciorbita de vacuta si cascaval pané cu cartofi prajiti.
Doamna isi face mainile palnie si repeta comanda catre fetele de la bucatarie cu vocea sa ascutita.

Cum nu pot sa mananc o portie intreaga de ciorbita, imi iau jumatea si ma duc in sala. Cascavalul mi-l face pe loc, asa ca mai trebuie sa astept. Ma asez la o masa alaturi de niste politisti si privesc in jur la lumea pestrita adunata acolo. Costumele mananca cot la cot cu muncitorii plini de vopsea in salopetele lor albastre portii imense de mancare delicioasa. In acest regat al mancarii bune unde toata lumea este egala domnesc doamnele durdulii si inimoase cu atitudine materna fata de toti clientii lor. Ma trezeste din reverie o voce blanda :

- Cine a cerut cascaval pané ?

Ii fac semn bunei doamne cu mersul leganat si ma uit incantata la farfuria unde troneaza sase feliute rumene de cascaval. Pofta buna !

 

O casa noua, ganduri noi

Fac schimbari anul acesta pentru toti anii in care timpul se tara lenes si fara vreun sens. M-am mutat a doua oara, de data asta singura si ma bucur de intimitatea casutei mele de care sunt indragostita. Oameni dragi au plecat din viata mea, unii pentru totdeauna. Altii au reintrat dupa o puza de ani. Cativa mi-au deschis ochii. Aproape am uitat sa scriu cu toate aceste lucruri intamplandu-se, dar mereu mi-a ramas un dor nelamurit pentru tastatura mea veche si nu prea curata si pagina insuportabil de alba. Si apoi erau cateva ganduri care trebuiau povestite, dintre care unele cu destinatari. Incep cu ce mi-a ocupat mintea de ceva vreme, ganduri catre un prieten drag de care viata m-a despartit. Am plecat fiecare pe drumul lui, dar as vrea sa ii vorbesc despre golul pe care l-a lasat si despre usa mea mereu deschisa pentru el. Despre faptul ca timpul si despartirile nu conteaza pentru prieteniile cu adevarat importante. Am plecat insa la drum cu inima usoara si fara bagaj si mi-am pastrat poezia. Ganduri despre povara rutinei si despre cum trebuie sa-ti pastrezi mereu spiritul liber si sa nu te pierzi in incercarile zilnice. Despre oameni nefericiti care nu incearca sa iasa din cercul vicios in care sunt bagati. Despre neputinta de a-i ajuta. Si despre nevoia de a scrie la fel de mare ca cea de a respira.

Inspiratie

Iar ma atrage in mod irezistibl condeiul. Pagina alba ma cheama sa ii dezleg misterul. De fiecare data incerc, reusesc, dar imi dau seama ca nu e cel bun si trebuie sa o iau de la capat. Iar cand singuratatea e densa in jur ajungi sa nu-ti mai auzi nici propriile ganduri de tumultul ei. Sunt cumva aruncata in afara vietii, poate in gara lui Paler in care nu mai vin trenuri de mult timp. Scriu in asteptarea trenului. Daca ma surprinde venirea lui, o sa las aceasta pagina neterminata.

De ce e util sa inveti urdu ?

M-am hotarat sa invat urdu. Uite asa, pur si simplu. De ce nu ?

- Esti nebuna ! - mi s-a zis prieteneste.
- Nu, nu sunt nebuna. De ce e o nebunie sa inveti o limba straina mai ales cand ai ocazia sa ai un profesor bun, vorbitor nativ ?
- Pentru ca nu e o limba de mare circulatie. La ce o sa-ti foloseasca ?
- Imi ofera deschidere daca vreau sa invat alte limbi cum ar fi turca sau persana sau hindi. Stiti cata lume vorbeste urdu ?
- …
- Intre 60 si 70 de milioane de oameni conform Wikipedia.
- Mai bine apuca-te de invatat germana. Ai avea mai multe de castigat.
- Nici asta nu e o idee rea. Nu cred ca mi-ar fi greu de gasit un profesor de germana daca vreau sa ma apuc. Dar de urdu in schimb… Si mai e si elementul cultural. Nu inveti doar o limba, schimbi idei si poate si orizonturi.

Vrea cineva sa invete urdu ?

Oda pentru Vama Veche

In ultima vreme a trebuit sa fac mai mult lucruri "necesare" si nu lucruri pe care as fi vrut sa le fac. Ma intreb daca nu s-ar impune o schimbare de prioritati. Si ma mai intreb daca nu ar trebui sa spun nu mai des. In alta ordine de idei mi-am cam ignorat blogul si scrisul in general, dar am de gand sa revin pe calea cea buna in acest sens.

Weekendul trecut am gustat din nou sarea din apa in Vama Veche. Are gust de vara si de vacanta. Revin aici in fiecare an ca sa ma regasesc si sa reflectez, sa fac intr-un fel bilantul. Si ca sa mananc hamsii bineinteles. Si ca sa fiu din nou uimita de cat la fel pare ca si anul trecut, ca si acum doi ani, desi viata in Vama e efemera. Vama traieste vara, moare iarna si reinvie in fiecare an de 1 Mai. E distractie in Vama insomniaca, dar sunt si drame si lacrimi. Si prieteni vechi si neprevazut. Si tentatia de a repeta greseli din trecut. Si cafeaua amara si tare de la Stuf. Si dansul pana in zori. Si multa muzica buna, peste tot. Si luni insangerate si rasarituri pe Ravel. Oameni facand dragoste pe plaja si maestri in jocul de table. Pirati cu parul lung si alb si cercei in urechi tinand de mana copii care vor deveni probabil si ei pirati de Vama.

Interviu cu Razvan de la Cityclete.ro

Razvan are impreuna cu fratele sau, Sebi o afacere cu biciclete reconditionate aduse in majoritate din Olanda.  L-am cunoscut la munca si mi-a sarit in ochi din cauza masinii pe care o conducea. Ei bine da, fetele se uita dupa masini, mai ales cand e vorba de un Volkswagen Transporter portocaliu :)

Mai tarziu am aflat despre dragostea lui pentru biciclete si mi s-a parut interesant va povestesc despre o initiativa altfel, despre un proiect care-mi place. Asa ca m-am aventurat in Showroom-ul de la Universitate ca sa-l iau la intrebari, sa-mi satisfac propria curiozitate, dar sa am ce va povesti si voua.

Intr-o seara de primavara am patruns in apartamentul vechi, dar proaspat renovat, plin de biciclete aliniate frumos asteptandu-si stapanul. Razvan are o poveste pentru fiecare dintre bicicletele lui. Ma intampina zambind si imi vorbeste despre avantajele de a avea o bicicleta nepretentioasa dar plina de personalitate.

- Mersul pe ea e o placere. Din cauza pozitiei pe care ti-o ofera, mult mai inalta, spatele mai drept, poti sa admiri tot. Pot sa spun ca mergand pe o bicicleta de oras am vazut multe chestii in Bucuresti pe care mergand cu masina sau cu o alta bicicleta de munte nu le puteam observa. Iar daca stai sa te gandesti si incerci sa vezi ce au vazut ele, ramai masca. Sunt plimbate si merse numai prin Olanda, prin Amsterdam. Numai sa incerci putin sa te pui in locul farului de pe bicicleta, sa fie ochiul tau si sa te gandesti ce a vazut la viata ei timp de 30 de ani in Amsterdam...

L-am intrebat despre inceputuri.


- Treaba fost destul de simpla. Noi eram pasionati de biciclete ca e un mijlocul de transport care nu te lasa la greu, niciodata prea cald, niciodata prea frig, niciodata transpiratie, niciodata trafic. Stii simplu, de aici pana acolo ajung in 20, 25 de minute. Iar primii clienti au fost prietenii. Ei ne sustineau si le placea si ideea de biciclete, olandeze mai ales.

Am dat un tur in showroom si mi-a aratat bicicletele, dar mi-a raspuns si la intrebari, dupa cum puteti vedea in filmuletul de mai jos :



As vrea sa le multumesc celor doi Razvani pentru ajutor :
- Razvan Stelian pentru filmare, atunci cand disperam ca nu are cine sa ma ajute cu camera
- Razvan Iordache pentru montaj, atunci cand eram sigura ca nu o sa am ce filmulet publica

Interviu cu Ciprian Marcu, psihoterapeut

Acesta nu va fi chiar un interviu pentru ca nu am notat nimic, ci mai degraba o povestire a unei conversatii foarte interesante pe care am avut-o si am savurat-o. Atat de mult incat am facut greva si nu am notat nimic. Sper sa imi amintesc toate lucrurile pe care am vrut sa le impartasesc. Si imi asum subiectivitatea. Am zis.

Ciprian parea reticent in a-mi acorda interviul si am fost placut surprinsa cand a acceptat. "Sunt mai obisnuit sa ascult decat sa vorbesc", imi spune el. Nici eu nu prea imi facusem temele, nu aveam intrebari pregatite, dar speram sa pot improviza la fata locului.

Motivul pentru care am vrut sa fac acest interviu este intrebarea pe care mi-o pun perpetuu, obsedant : cum e sa iti castigi existenta facand ceva ce iti place ? Sunt prea putini cei care o fac si eram interesata de motivatia si obstacolele pe care le intalneste cineva care vrea cu tot dinadinsul sa urmeze o cale dupa ce a gasit-o.

L-am intrebat cand si-a dat el seama ce vrea sa faca. Mi-a spus ca din liceu. Pregatit pentru o viata tihnita de economist, a intors  brusc la 180 de grade cand si-a dat seama ca nu e pentru el. A incercat mai multe meserii si a ales sa nu mai faca lucruri care nu-i faceau placere. Cea mai mare satisfactie a avut-o cand, implicat intr-un proiect social a avut grja de niste copii fara familie. Imi vorbeste despre problemele pe care le au acesti copii, despre diferenta dintre supravietuire si devenire, despre trauma de a nu avea familie. Despre multumirea pe care a simtit-o cand s-a intalnit cu unul dintre ei dupa multa vreme.

Firul conversatiei decurge liber si nu intrerup. Povestea asta nu o scriu eu ci il las pe el sa o scrie. Sarim de la una la alta, vorbim despre lucruri serioase sau ne indepartam de la subiect. Alunecos ca un peste lasa uneori intrebarile in aer, schimba subiectul pentru a reveni, raspunde dar tot lasa loc de nedumerire.

Imi vorbeste despre proiectul in care e implicat acum. E planificat sa se deruleze pe 5 ani si are ca scop integrarea persoanelor cu dizabilitati prin gasirea / crearea de locuri de munca. Zambeste povestind.

Ciprian crede in magie. Iar magia e potentialul pe care il are fiecare dintre noi.

Biutiful

Filmul acesta m-a trimis direct la calculator, cu degetele mancandu-ma de dorinta de a scrie. Imi doresc sa il revad sa il inteleg mai bine. Javier Bardem e foarte expresiv, carismatic, umple ecranul. Niciodata nu as fi crezut ca o sa gasesc fascinant un film despre moarte. Moartea e motivul principal si restul se estompeaza undeva in fundal, povestirea este disparata, vazuta prin ochii personajului lui Javier. Cel mai impresionant mi s-a parut sa vad degradarea treptata a personajului principal, felul in care se micsoreaza, se indreapta inexorabil catre moarte, o accepta si o imbratiseaza. Felul in care totul o prevesteste. Drama imigrantilor, nesiguranta copiilor lui, totul devine secundar in fata acestei realitati. Soarta pare implacabila in acest film, se joaca cu toti, fiecare isi traieste drama fara iesire, fara speranta. Filmul demasca problema imigrantilor, fara a-i gasi solutii. Personajul este miscat de destinul tragic al lui Lili si a celorlalti dar nu face nimic. Incearca sa asigure un viitor copiilor lui, mai intai alaturi de mama lor apoi alaturi de Ige, dar la sfarsit nu mai conteaza.

Totusi, cuvantul care imi vine in minte daca vreau sa il descriu pe Uxbal este demnitate. Frica de moarte, atat de umana, dragostea pentru copiii lui nu ii estompeaza din aura de maretie. Javier Bardem reuseste sa faca din maruntul gainar Uxbar un erou.

Acestea sunt insa primele mele impresii nefiltrate, puse aici otova. Filmul acesta se descopera incetul cu incetul, se savureaza, atat cu simturile cat si cu mintea. Pofta buna !

Schita

Mi-a fost mai greu sa creionez impresii in ultima vreme, dar in ciuda programului destul de ocupat, scrisul imi lipseste. Mi-a fost greu si pentru ca nu prea gasesc lucruri interesante de spus. Totusi, as putea sa vorbesc despre pierderi. Despre lucruri carora le simti absenta acut atunci cand nu sunt si pe care le luai drept normale cand erau. As putea vorbi despre dezamagiri si despre reintoarceri. Despre goluri. Despre cat de greu e sa te ridici, dar si ce satisfactie poti sa ai cand o faci. Despre cum e sa iti lasi veselia libera cand e soare si frumos si vara. Despre cum e sa tanjesti. Despre prietenie, sau cum ar trebui sa fie. Despre oameni care vorbesc aceeasi limba si nu se inteleg. Despre taceri. Despre aripi frante. Si despre un nou rasarit, dar mereu acelasi.

Interviu cu Alina Orel, fotograf amator

Continui seria interviurilor cu Alina Orel care are ca pasiune fotografia. Alina vede lumea cu alti ochi decat majoritatea. Prin ochii ei lumea e mai frumoasa. Reuseste sa vada perfectiunea dintr-o frunza, dintr-o floare, dintr-o zi obisnuita si prafuita de vara. Apoi reuseste sa ne faca si pe noi sa o vedem la fel. Am vrut sa ne spuna cum face si ea a fost de acord sa imi raspunda la cateva intrebari. Iata ce a iesit.

De unde pasiunea pentru fotografie ?

Intodeauna am cautat un mod de a-mi exprima creativitatea. Am incercat cu scrisul si pictura dar nu reuseam sa transmit asa cum mi-as fi dorit ideile. Cand am pus prima oara mana pe un aparat de fotografiat, acum 2 ani, mi-a placut foarte mult si la foarte putin timp mi-am luat primul meu aparat foto – un compact bridge FujiFinePix S5800.

Care au fost primele tale subiecte ? Care sunt subiectele tale preferate ?


Necunoscand foarte bine Bucurestiul, am pornit in explorarea orasului cu aparatul foto de gat. Am colindat mai toate parcurile, lacurile si strazile cu cladiri vechi. Acum genul fotografic preferat este portretul. Am multe idei pe care le notez si le desenez pe hartie si sper sa reusesc sa le si pun curand in practica.

Daca ai urma o cariera in fotografie, care ramura a fotografiei te-ar pasiona cel mai mult ?


Nu imi doresc o cariera in fotografie, in sensul de a lucra pentru o revista sau pentru o agentie, pentru ca asta mi-ar ingradi oarecum libertatea de a aborda ce subiect vreau si in ce maniera vreau.

Se poate trai ca fotograf in Romania ? Care sunt cele mai mari greutati pe care le poate intampina un fotograf care vrea sa se consacreze ?

Din cate stiu se poate trai doar din fotografie, mai ales ca fotograf de evenimente. Ca in orice domeniu, ca sa reusesti trebuie sa ai in primul rand talent si apoi sa muncesti foarte mult pentru a-ti atinge obiectivele.

Ce poti sfatui pe cineva care ar vrea sa se apuce de fotografie, dar nu stie cum sa inceapa ?


Primul pas este alegerea aparatului foto. Sunt multe dezbateri in ceea ce priveste alegerea acestuia (Canon vs Nikon, Compact vs DSLR, film vs digital…etc). Eu as recomanda incepatorilor sa nu se lase sedusi de strategiile de marketing si sa tina minte mereu ca oricat de performant si de scump ar fi aparatul foto, sau oricate moduri automate ar avea, acesta este doar o unealta, totul depinde de creativitatea si de cunostintele tale. Cunosc persoane care fac fotografii reusite cu un simplu compact, dar recomand totusi un DSLR. Daca stii deja ce gen de fotografie vrei sa abordezi alegerea va fi mai usoara. Exista obiective special concepute pentru fiecare gen de fotografie.
Recomand si cateva carti bune : ‘’Fotografia, Ghid Practic’’, National Geographic, ‘’Fotograful creator’’, Andreas Feininger, ‘’Photo Icons, The story behind pictures’’, Editura Taschen.

Rutina

Rutina este acel diavol care se insinueaza in vietile noastre si vrea sa ne faca sa uitam sa mai si traim. Si mai grav, ne inabusa visele. Prinsi in cotidian, uitam cat de vital e sa mai si evadam. Ne alocam resursele pentru a face fata grijilor zilnice si nevoilor imediate si pierdem din vedere imaginea de ansamblu. Incetam sa mai facem nebunii, sa mai gasim si hrana pentru spirit nu numai pentru trup. Si ne regasim goi si tristi si nu stim de ce. Si ne pierdem libertatea.

PS. Acest post nu este intamplator si vizeaza anumite persoane apropiate mie.

Usi

Mereu m-am lovit de ele si mereu am avut dificultati sa le deschid. Ati fi uimiti cate moduri de a descuia o usa exista.  Sunt usile vechi si intepenite. Incerci cheia si nu stii daca s-a descuiat, trebuie doar sa impingi mai tare sau daca trebuie sa mai insisti. Mai sunt usile la care invarti cheia degeaba ca nu mai misca nimic inauntru. Usile noi te uimesc cu cat de repede poti sa le deschizi. Invarti in sensul acelor ceasornicului sau invers. O data, de doua, de trei ori. Nu, niciodata nu mi-a fost usor sa deschid o usa. De pilda usa de la noua mea casa. O usa robusta, nici prea noua nici prea veche, masiva. Sau usa de jos pe care trebuie sa o impingi un pic inainte de a descuia. Si totusi multe usi nu au clanta, doar lacat.

Notita

Nu am mai scris de ceva vreme desi imi promisesem sa incerc sa scriu mai des, dar asta nu inseamna ca am stat degeaba. Pregatesc interviuri si mai si traiesc. Mai ales asta imi ocupa tot timpul. Ma sperie doar repeziciunea cu care azi devine maine si cat de neobservat se intampla asta. Incerc sa-mi fac din schimbare o constanta ca sa profit la maxim de timpul pe care il am. Sunt insetata de timp, am senzatia ca e prea putin si nu pot face tot ce ar trebui. Vreau sa ma bucur la maxim de toate lucrurile bune care ma inconjoara : soarele, oamenii, experientele interesante si preferatele mele, experientele care deschid ochii.

Cat despre interviuri, daca imi iese cum vreau, ar trebui sa fie mai multe cu oamenii interesanti pe care i-am descoperit cand am deschis un pic mai larg ochii. Unul este deja facut, mai trebuie pus in forma dorita. Sper doar sa va placa, avand in vedere ca sunt novice in treaba asta. E despre un business de care m-am indragostit si o sa vedeti de ce. Atat am spus. Restul e de vazut ;)

Angelique sau in cautarea rosului pierdut

M-am hotarat sa ma intorc la origini - dupa mai bine de 10 ani am vrut sa fiu roscata din nou. Asa am intalnit-o pe Angelique. Coaforul din marele supermarket e modern, frumos luminat si aproape gol. Pasesc timida in acest templu al aparentelor si sunt imediat luata in primire de o hostess numai zambet. In ciuda orei destul de tarzii, sunt de acord sa ma decoloreze, sa ma vospeasca si sa ma tunda. Imi astept cuminte coafeza, ma relaxez si ma gandesc la rasfatul care ma asteapta. Cineva o sa se agite in jurul meu, o sa ma pieptene, o sa ma faca frumoasa si o sa ma flateze. Un adevarat happy end pentru o zi de munca mai putin glorioasa. In cele din urma o tanara se indreapta zambind catre mine. Vreo douazeci si ceva de ani, tunsa modern, parul roscat inchis, zambet placut. Vorbeste foarte bine romana, desi din cand in cand cu o urma de accent. Nu reusesc sa-mi dau seama ce fel de accent si nici nu vreau sa ii pun intrebarile pe care sigur le-a mai auzit de 100 de ori pana acum. Ii spun cum vreau sa fie noua culoare, ea ma asculta zambitoare, imi pune intrebari si ma sfatuieste in legatura cu nuanta care mi se potriveste. Apoi urmeaza rasfatul. Parul meu este pieptanat cu grija, fiecare suvita este data cu tot felul de amestecuri despre care nici nu vreau sa stiu si coafeza mea ma intreaba tot timpul daca stau confortabil, daca nu am nevoie de ceva, daca nu ma doare. Nu, nu ma doare, are maini de zana. In fata mea un tatic fericit isi asteapta sotia. Pe pieptul sau masiv se odihneste un bebelus dolofan si somnoros. Priveste cu multa dragoste la copil de parca ar fi o comoara nemaivazuta. Si asa si este pana la urma. Angelique lucreaza in tacere zambind. Ii zambesc si eu in oglinda. Procesul e luuuung, nu se mai termina. Ma decoloreaza suvita cu suvita, veghiind langa mine sa fie uniform, insista in unele locuri. La un moment dat se scuza ca nu intelege chiar tot ce spun si imi spune ca e frantuzoaica. Trecusem deja la vopsit. Eu incep sa ii vorbesc in franceza. Si asa s-a legat discutia. Angelique a venit in Romania pentru prima data in 2008 cand patronul sau a decis sa deschida un salon de coafura aici. Acum e de un an la Bucuresti, dar in ciuda atasamentului fata de locuri si oameni se pregateste sa plece in curand :

- Prietenul meu m-a asteptat un an. Nu mai pot sa-l fac sa astepte. Dar vreau sa ma reintorc in vacanta cu familia. Nu am vazut inca Brasovul.

Lui Angelique ii place aici si ii plac si oamenii. Imi spune ca aici totul e in schimbare, ca se simte mai in siguranta pe o strada in Bucuresti decat la Paris si ca oamenii sunt foarte primitori. Nu stiu cate din ce a zis ea erau spuse diplomatice si cate erau adevarate, dar faptul ca ii place aici e evident. Vorbim de Bucuresti, de Paris, de diferente, de multimea de francezi din Bucuresti. De cat de nevoie e de o reforma in turism.


- In Franta romanii au o imagine mai degraba negativa. Dar eu nu am de gand sa o intaresc. Mi-a placut aici si am de gand sa revin, incheie Angelique in timp ce mainile ei pricepute faceau ultimele retusuri la noua si eleganta mea coafura.

Memoriile strabunicei mele - fragment

Spuneam mai demult ca strabunica mea avea dragoste de scris si ca a lasat in urma ei mai multe caiete umplute cu un scris frumos in care-si povesteste copilaria, in care-si povesteste viata. Unele mai pot fi citite, cele scrise cu pixul sau stiloul, dar cele in creion sunt aproape pierdute, cu greu mai deslusesti ceva. Sper sa pot sa transcriu tot, sau o mare parte, dar pariul nu e castigat si timpul lucreaza inca nemilos sa stearga aminitirile acestei vieti.

Va promisesem de asemenea un fragment din aceste caiete si o sa public unul acum si poate mai multe in zilele ce vin. Dar din pacate nu prea am timp sa ma ocup de asta, asa ca o sa mai dureze.

Enjoy!

"Cu slabele mele puteri de scriitoare fara talent, imi voi zugravi cu cuvinte stangace povestea vietei mele triste - asa cum o vrea neastamparatul si torturatul meu gand. Voi incepe mai intai , cu partea cea mai frumoasa, ca sa prind astfel curaj. Scanteia aceasta a copilariei mele mi-a luminat intru cat-va sufletul cand era mai amarat. Licariri slabe in noaptea pustie. Licariri din ce in ce mai slabe din ce in ce mai indepartate si de nepatruns...

Mai e inca un ceas pana la ziua dar piciorusele incaltate in ghete noi bat nervos podisca din fata casei, si inimioara in piept ii bate cu nerabdarea indelungei asteptari. Ochisorii vioi iscodesc zarile diminetei de mai adormite inca, cu incercari de desteptare.

Cu pumnii stransi si maniosi de necaz loveste podisca nevinovata cu gheata noua, aplecandu-se apoi sa-i stearga cu palma varful alb de praful starnit. Si iar ridica ochisorii incruntati pe drumul lung si alb ca o fasie de sifon atunci desfasurata care tae satul in doua. Si caruta nu se vedea si nici macar nu se audea, hurducaind s'o duca pe drum de bucurie la Oltenita la fapturile atat de scumpe, atat de dragi! Si ce drum Doamne, si ce drum! vis fermecat nu drum
Dar iata ca noaptea din ce in ce se rareste, gonind-o din urma lumina. Si din fundul curtii incepe sa se ridice o geana timida de foc din ce in ce mai indrazneata, pe care ar tine-o inca pe loc daca ar putea caci odata isvorata din plin stie ca nu mai este nici o nadejde.

Acum toata nadejdea i-a sburat e ziua alba si soarele-i un glob de foc care cauta sa's faca loc prin ploaia de aur a frunzisului din salcami. Si Caruta mult asteptata caruta fermecata nu se aude, nu se vede. Si totul este trist si pustiu. O lume intreaga ii s'a naruit.

Cu pumnisorii varati in ochisorii plini de lacrimile desnadejdii, se svarla in poala ocrotitoare a mamei care incearca fara succes s'o mangaie sa-i stavileasca furtuna lacrimilor de copil indurerat. Intr-un tarziu cand s'a mai potolit, a ridicat capul cu ochii razand in care-i pluteste inca ape tulburi, iar de gene i-au ramas aninate doua perle cari se rostogolesc calde pe mainile maicutii...

Asa-i maicuto ca maine v'a veni ? v'a veni cu siguranta ; nu-i asa maicuto? Apoi cu pasi marunti si ingandurata a pornit in casa dupa treburi. Isi mai vara in legaturica care sta gata de drum, inca o jucarie uitata intr-un ungher. Apoi cauta cu grija unei mame daca papusa sta comod si nesuparata in coltul unde a pus-o. O scoate la lumina si prinde ai vorbii si ai impartasi necazul ei cautand cu vorbe dulci s'o impace sa nu planga sa nu fie trista - lasa papusica mea draga - nu-i nimic, maine vom fi la Oltenita cu siguranta vom fi. Nu fi suparata draga, o zi nu-i lucru mare.

Si toata ziua umbla de colo pana colo fara astampar si cu sufletul inorat.

Seara ii in stare sa se culce asa imbracata, ca nu cum v'a s'o apuce ziua dormind si... caruta sa plece fara timp de asteptare..

Maicut-o sa ma scoli din vreme auzi maicut-o! auzi? se culca cu gandul tremurat de teama.

Si toata noaptea ii un vis.. Se facea c'a ajuns la Oltenita , ca sburda cu Gheorghita cu Costica si cu Tzatza cucoana... si-i pare rau si nu se poate smulge din visul atat de frumos. Dar glasul suna dulce, neinchipuit de dulce si de departe : scoala maica, a venit Caruta.

Cu genele molesite inca de dulceata somnului, a zorilor de primavara, nu stie cand s'a imbracat si se avanta in spre caruta ce asteapta in fata casei, in care chirigiul a incremenit cu biciul intr-o mana si haturile in alta intr-o atipeala de om trudit.

Se cuibareste cat mai bine ca o closcuta in fanul care a ajuns aproape de nas. Aseaza legatura cu comoara ei : printre alte rochite si rochita noua alba, cu talpa gastii, ciorapi, papusi jucarii, inghesuite de a valma la un loc. Pentru mai mare siguranta o aseaza pe picioare. Sub repetatele sfaturi de cumintenie de mama, pe care nici nu le mai aude, intr-atat este de fericita.

Caii pornesc, caruta smuceste pe neasteptate si in loc de adio cu mana, doua picioruse bate aerul cu desnadejde, iar legatura izbeste spatele vizitiului care prinde a zambi. In urma a lasat un hohot nestapanit de ras.

A izbutit in sfarsit sa se echilibreze cu ochii rusinati si obrajii ca bujorul prinde as lega din nou bridele de la palaria care i-a sburat pe spate.

De acum incepe abea farmecul drumului."

.......................................................................................................................

Cugetari intr-o zi ploioasa

Dupa mai multe zile de zacut deschid si eu in sfarsit ochii ca sa vad ca afara e urat. Macar am senzatia ca nu am pierdut nimic. Vremea rea pare ca se eternizeaza, ploaia, vantul, cerul laptos si imbufnat. Ieri a venit o prietena pe la mine si m-a reconfortat. Perioada asta in care am stat in pat neajutorata mi-a prins oarecum bine. Ma simt ca si cum as lua-o de la inceput intr-un anumit fel. Inceputurile sunt intotdeauna bune, oricat de grele ar fi ele. Mi-am intarit promisiunile fata de mine, sa fiu mai hotarata cu lucrurile care conteaza si sa ma agat cu dintii de ele, sa dau mai putina importanta lucrurilor aparent importante, sa actionez mai mult, sa visez cu ochii deschisi mai realist si sa-mi asum responsabilitati. Lucruri la care nu sunt chiar atat de buna. Lucruri care stiu ca vor conta enorm atunci cand va trebui sa trag linie. Lucruri pe care-mi reprosez mereu ca nu le fac. Si daca de data asta reusesc sa avansez macar putin, atunci voi fi multumita. Daca reusesc sa tai macar unul din aceste lucruri de pe lista. Data viitoare voi taia mai multe. Orice victorie conteaza atata timp cat nu pierzi din vedere imaginea de ansamblu.

Interviu cu Marius Retegan

De multa vreme ma bate un gand sa fac o serie de interviuri cu oameni care mi se par interesanti, fie ca e vorba de atitudine, de ideile pe care le au sau pur si simplu pentru ca au reusit sa gaseasca un drum in viata care le place si pe care il urmeaza in ciuda greutatilor.

Deschid seria interviurilor cu prietenul meu Marius Retegan, vicepresedinte de sindicat si blogger din 2007. Pe Marius il stiu de cativa ani, am fost colegi de munca, am schimbat adesea impresii si il admir pentru viziunea realista pe care o are asupra societatii romanesti, asupra peisajului international, dar si pentru optimismul sau.

Cu Marius, am incercat sa abordez doua subiecte : bloggingul si sindicatele. Mai jos, raspunsurile lui pe aceste doua teme :

Cum ti-a venit ideea sa faci un blog ?

 Well, de fapt ideea mi-a venit cu mult timp inainte de a incepe blogul. Prima postare pe blogul meu a aparut in octombrie 2007, dar ma gandisem la un blog inca din primele luni in care am avut un abonament la internet. Iar asta se intamplase undeva prin 2006. Nu am fost inspirat de un blog anume, ba dimpotriva, observam ca nu exista bloguri romanesti care sa imi placa, atunci cand a avut loc prima explozie a blogosferei romanesti, intre 2006 si 2007. Si atunci am hotarat sa imi fac un blog.


Care este directia si scopul catre care vrei sa te indrepti cu blogul tau ?

  Asta este o intrebare foarte dificila. Din punctul meu de vedere, sunt putine bloguri care pastreaza permanent aceeasi directie. La inceput blogul meu era o pagina personala, in limba romana. Ulterior am ajuns sa inteleg ca trebuie sa il nisez mai bine, asa ca l-am transformat intr-un blog de limba engleza, dar avand ca tematica Bucurestiul.

Simt nevoia sa explic putin acest lucru: exista multe bloguri bune si foarte bune despre Bucuresti in limba romana, insa nu era niciunul activ, in limba engleza, de care sa stiu eu, asta in situatia in care exista straini care se intereseaza de Bucuresti. Vizitatorii blogului meu sunt in acest moment, in majoritate, straini, cu precadere americani, englezi si francezi. Eu imi vad blogul ca o forma de implicare civica, dar o implicare civica absolut benevola si neconditionata de nimic, adica absolut libera.

Sunt multumit de orientarea lui actuala, nu vreau sa schimb mare lucru, poate doar sa incep sa scriu mai mult. In ultimul timp am lasat imaginile sa vorbeasca si mi-am impus mie insumi tacerea.

Daca e sa vorbim de un scop, scopul este ca atunci cand e nevoie sa imi pot face auzita vocea. Acesta e dealtfel rolul primordial al blogosferei.

De ce crezi ca are nevoie cel mai mult blogosfera romana ?

  De relevanta si specializare, in momentul asta. Parerea mea este ca avem prea multi bloggeri care bat campii. In plus, nu sunt convins ca majoritatea blogerilor romani si-au fixat asteptarile fata de blogging. Multi alearga dupa un numar de vizitatori si nu privesc mai departe.

Care sunt in viziunea ta punctele pozitive in evolutia blogosferei romane ?

 E bine ca au aparut si continua sa apara bloguri de specialisti, care nu se considera atotstiutori indiferent de subiectul abordat. Nu e suficient, dar e ceva. Un alt lucru de bine este ca apar bloguri personale bune si oameni cu un stil bine definit, si asta mai mult decat inainte. Trebuie insa sa spun ca pe ansamblu prevaleaza punctele negative; mi se pare ca blogosfera romaneasca ofera prea mult can-can si barfa, prea putin continut original si prea putin curaj. Evident, acesta este numai un punct de vedere - al meu.

Care este parerea ta despre viitorul bloggingului ?


 Pe scurt, bloggingul va continua sa fie important, dar ramane de vazut cat de important. Oricum nu cred ca va fi chiar la fel de important ca acum. Totul depinde de un singur lucru: daca blogerii vor reusi sau nu sa puna la dispozitie o oferta de continut si atitudine cat mai personalizata pentru abonatul la internet care descopera www-ul. Nimeni nu va intra - sau nu va reveni - pe o pagina care nu are ce sa ii comunice, ce sa ii spuna.

Mai jos, Marius mi-a raspuns si la intrebarile privind necesitatea unui sindicat :

Vorbeste-mi espre necesitatea unui sindicat.

 Eu sunt un om de dreapta, de doctrina conservatoare, si spun asta pentru ca multa lume e tentata sa creada ca activitatea sindicala este mai degraba apanajul stangii. Necesitatea unui sindicat in mediul privat romanesc este evidenta: angajatii unei companii trebuie sa aiba posibilitatea sa isi apere drepturile in mod colectiv, atat timp cat contractul de munca este colectiv. Pe deasupra, daca nu vor face ei acest lucru, nu il va face nimeni, iar statul roman cu atat mai putin.

De ce ai acceptat sa fii membru de sindicat ?

 Din motivul enuntat mai sus.

In ultima vreme au aparut mai multe stiri despre averile liderilor de sindicat si despre procedeele neortodoxe in care acestia le-au obtinut. Cum se mai poate pastra increderea oamenilor in sindicate dupa toate acestea ?

Greu. In plus, eu nu am o incredere nemaipomenita in sindicatele active in cadrul institutiilor si companiilor de stat, pentru ca au capatat de-a lungul timpului metehnele acestora - averile liderilor de sindicat despre care vorbesti sunt un exemplu elocvent. Viitorul sindicalismului romanesc se afla, in opinia mea, in mainile sindicatelor din mediul privat. Acestea pot recupera increderea oamenilor in sindicalism.

Care sunt in mare doleantele oamenilor pe care ii reprezinti ?

 Siguranta locului de munca, conditii mai bune de lucru si, in masura posibilului, tinand cont de conjunctura actuala, salarii mai mari.

Cum resimti schimbarile din noul cod al muncii ? Cum le resimt angajatii ?

  Este prea devreme sa incerc un raspuns.

Chefless

Azi e ziua ideala pentru a fi chefless. E innorat, inceput de saptamana si nimic nu merge cum ar trebui. Mi-a intrat griul de afara pana in cele mai profunde unghere ale sufletului. Recitesc Climate a lui André Maurois si inca mai mai fascineaza cartea asta la fel cum ma fascina acum 10 ani cand am citit-o prima data. Am fost si Odile si Isabelle.

Postul acesta ar fi trebuit sa fie despre concertul de sambata al lui Manu Chao. Dar oricat m-as chinui, cuvintele laudative refuza sa iasa. Nu ca artistul nu le-ar merita. Din contra. Doar ca nu vreau sa scriu despre lucrul notabil, magic si efemer care s-a intamplat sub ochii mei in timpul concertului. Cred ca vreau sa il mai traiesc o data. Macar un pic.

Schite de vacanta

Eu nu stiu cum e la voi, dar in locul privilegiat unde sunt eu e soare, pasarelele canta si se aude muzica. Un vecin mai entuziast asculta cu patos ceva ce seamana a Azucar Moreno. Cred ca sunt ceva spanioli pe aici. Ieri m-am tolanit ca o pisica la soare pe malul Senei cu o carte savuroasa pe genunchi. Si aerul a inceput sa miroasa a vacanta. Alaltaieri am mers in trei zone diferite si m-am simtit ca si cum as fi vizitat trei orase diferite. Un Trocadero plin de turisti, exuberant si insorit. Doi francezi comentand in soapta cat de urat este turnul Eiffel. Aparate de fotografiat si familii galagioase. La Défense, acest regat al afacerilor cu cladirile maiestuoase, cu oamenii la costum fumandu-si tigarile. Ecouri de voci ca intr-un amfiteatru. Apoi Puteaux, plin de copii, de femei cu voal, de viata. Parcul plin ochi, mingii zburand in toate directiile. Fiecare fateta a Parisului reuseste sa emane acea joie de vivre care lipseste oriunde altundeva. si pe care o regasesc cu recunostinta de cate ori poposesc aici.