Interviu cu Razvan de la Cityclete.ro

Razvan are impreuna cu fratele sau, Sebi o afacere cu biciclete reconditionate aduse in majoritate din Olanda.  L-am cunoscut la munca si mi-a sarit in ochi din cauza masinii pe care o conducea. Ei bine da, fetele se uita dupa masini, mai ales cand e vorba de un Volkswagen Transporter portocaliu :)

Mai tarziu am aflat despre dragostea lui pentru biciclete si mi s-a parut interesant va povestesc despre o initiativa altfel, despre un proiect care-mi place. Asa ca m-am aventurat in Showroom-ul de la Universitate ca sa-l iau la intrebari, sa-mi satisfac propria curiozitate, dar sa am ce va povesti si voua.

Intr-o seara de primavara am patruns in apartamentul vechi, dar proaspat renovat, plin de biciclete aliniate frumos asteptandu-si stapanul. Razvan are o poveste pentru fiecare dintre bicicletele lui. Ma intampina zambind si imi vorbeste despre avantajele de a avea o bicicleta nepretentioasa dar plina de personalitate.

- Mersul pe ea e o placere. Din cauza pozitiei pe care ti-o ofera, mult mai inalta, spatele mai drept, poti sa admiri tot. Pot sa spun ca mergand pe o bicicleta de oras am vazut multe chestii in Bucuresti pe care mergand cu masina sau cu o alta bicicleta de munte nu le puteam observa. Iar daca stai sa te gandesti si incerci sa vezi ce au vazut ele, ramai masca. Sunt plimbate si merse numai prin Olanda, prin Amsterdam. Numai sa incerci putin sa te pui in locul farului de pe bicicleta, sa fie ochiul tau si sa te gandesti ce a vazut la viata ei timp de 30 de ani in Amsterdam...

L-am intrebat despre inceputuri.


- Treaba fost destul de simpla. Noi eram pasionati de biciclete ca e un mijlocul de transport care nu te lasa la greu, niciodata prea cald, niciodata prea frig, niciodata transpiratie, niciodata trafic. Stii simplu, de aici pana acolo ajung in 20, 25 de minute. Iar primii clienti au fost prietenii. Ei ne sustineau si le placea si ideea de biciclete, olandeze mai ales.

Am dat un tur in showroom si mi-a aratat bicicletele, dar mi-a raspuns si la intrebari, dupa cum puteti vedea in filmuletul de mai jos :



As vrea sa le multumesc celor doi Razvani pentru ajutor :
- Razvan Stelian pentru filmare, atunci cand disperam ca nu are cine sa ma ajute cu camera
- Razvan Iordache pentru montaj, atunci cand eram sigura ca nu o sa am ce filmulet publica

Interviu cu Ciprian Marcu, psihoterapeut

Acesta nu va fi chiar un interviu pentru ca nu am notat nimic, ci mai degraba o povestire a unei conversatii foarte interesante pe care am avut-o si am savurat-o. Atat de mult incat am facut greva si nu am notat nimic. Sper sa imi amintesc toate lucrurile pe care am vrut sa le impartasesc. Si imi asum subiectivitatea. Am zis.

Ciprian parea reticent in a-mi acorda interviul si am fost placut surprinsa cand a acceptat. "Sunt mai obisnuit sa ascult decat sa vorbesc", imi spune el. Nici eu nu prea imi facusem temele, nu aveam intrebari pregatite, dar speram sa pot improviza la fata locului.

Motivul pentru care am vrut sa fac acest interviu este intrebarea pe care mi-o pun perpetuu, obsedant : cum e sa iti castigi existenta facand ceva ce iti place ? Sunt prea putini cei care o fac si eram interesata de motivatia si obstacolele pe care le intalneste cineva care vrea cu tot dinadinsul sa urmeze o cale dupa ce a gasit-o.

L-am intrebat cand si-a dat el seama ce vrea sa faca. Mi-a spus ca din liceu. Pregatit pentru o viata tihnita de economist, a intors  brusc la 180 de grade cand si-a dat seama ca nu e pentru el. A incercat mai multe meserii si a ales sa nu mai faca lucruri care nu-i faceau placere. Cea mai mare satisfactie a avut-o cand, implicat intr-un proiect social a avut grja de niste copii fara familie. Imi vorbeste despre problemele pe care le au acesti copii, despre diferenta dintre supravietuire si devenire, despre trauma de a nu avea familie. Despre multumirea pe care a simtit-o cand s-a intalnit cu unul dintre ei dupa multa vreme.

Firul conversatiei decurge liber si nu intrerup. Povestea asta nu o scriu eu ci il las pe el sa o scrie. Sarim de la una la alta, vorbim despre lucruri serioase sau ne indepartam de la subiect. Alunecos ca un peste lasa uneori intrebarile in aer, schimba subiectul pentru a reveni, raspunde dar tot lasa loc de nedumerire.

Imi vorbeste despre proiectul in care e implicat acum. E planificat sa se deruleze pe 5 ani si are ca scop integrarea persoanelor cu dizabilitati prin gasirea / crearea de locuri de munca. Zambeste povestind.

Ciprian crede in magie. Iar magia e potentialul pe care il are fiecare dintre noi.

Biutiful

Filmul acesta m-a trimis direct la calculator, cu degetele mancandu-ma de dorinta de a scrie. Imi doresc sa il revad sa il inteleg mai bine. Javier Bardem e foarte expresiv, carismatic, umple ecranul. Niciodata nu as fi crezut ca o sa gasesc fascinant un film despre moarte. Moartea e motivul principal si restul se estompeaza undeva in fundal, povestirea este disparata, vazuta prin ochii personajului lui Javier. Cel mai impresionant mi s-a parut sa vad degradarea treptata a personajului principal, felul in care se micsoreaza, se indreapta inexorabil catre moarte, o accepta si o imbratiseaza. Felul in care totul o prevesteste. Drama imigrantilor, nesiguranta copiilor lui, totul devine secundar in fata acestei realitati. Soarta pare implacabila in acest film, se joaca cu toti, fiecare isi traieste drama fara iesire, fara speranta. Filmul demasca problema imigrantilor, fara a-i gasi solutii. Personajul este miscat de destinul tragic al lui Lili si a celorlalti dar nu face nimic. Incearca sa asigure un viitor copiilor lui, mai intai alaturi de mama lor apoi alaturi de Ige, dar la sfarsit nu mai conteaza.

Totusi, cuvantul care imi vine in minte daca vreau sa il descriu pe Uxbal este demnitate. Frica de moarte, atat de umana, dragostea pentru copiii lui nu ii estompeaza din aura de maretie. Javier Bardem reuseste sa faca din maruntul gainar Uxbar un erou.

Acestea sunt insa primele mele impresii nefiltrate, puse aici otova. Filmul acesta se descopera incetul cu incetul, se savureaza, atat cu simturile cat si cu mintea. Pofta buna !

Schita

Mi-a fost mai greu sa creionez impresii in ultima vreme, dar in ciuda programului destul de ocupat, scrisul imi lipseste. Mi-a fost greu si pentru ca nu prea gasesc lucruri interesante de spus. Totusi, as putea sa vorbesc despre pierderi. Despre lucruri carora le simti absenta acut atunci cand nu sunt si pe care le luai drept normale cand erau. As putea vorbi despre dezamagiri si despre reintoarceri. Despre goluri. Despre cat de greu e sa te ridici, dar si ce satisfactie poti sa ai cand o faci. Despre cum e sa iti lasi veselia libera cand e soare si frumos si vara. Despre cum e sa tanjesti. Despre prietenie, sau cum ar trebui sa fie. Despre oameni care vorbesc aceeasi limba si nu se inteleg. Despre taceri. Despre aripi frante. Si despre un nou rasarit, dar mereu acelasi.

Interviu cu Alina Orel, fotograf amator

Continui seria interviurilor cu Alina Orel care are ca pasiune fotografia. Alina vede lumea cu alti ochi decat majoritatea. Prin ochii ei lumea e mai frumoasa. Reuseste sa vada perfectiunea dintr-o frunza, dintr-o floare, dintr-o zi obisnuita si prafuita de vara. Apoi reuseste sa ne faca si pe noi sa o vedem la fel. Am vrut sa ne spuna cum face si ea a fost de acord sa imi raspunda la cateva intrebari. Iata ce a iesit.

De unde pasiunea pentru fotografie ?

Intodeauna am cautat un mod de a-mi exprima creativitatea. Am incercat cu scrisul si pictura dar nu reuseam sa transmit asa cum mi-as fi dorit ideile. Cand am pus prima oara mana pe un aparat de fotografiat, acum 2 ani, mi-a placut foarte mult si la foarte putin timp mi-am luat primul meu aparat foto – un compact bridge FujiFinePix S5800.

Care au fost primele tale subiecte ? Care sunt subiectele tale preferate ?


Necunoscand foarte bine Bucurestiul, am pornit in explorarea orasului cu aparatul foto de gat. Am colindat mai toate parcurile, lacurile si strazile cu cladiri vechi. Acum genul fotografic preferat este portretul. Am multe idei pe care le notez si le desenez pe hartie si sper sa reusesc sa le si pun curand in practica.

Daca ai urma o cariera in fotografie, care ramura a fotografiei te-ar pasiona cel mai mult ?


Nu imi doresc o cariera in fotografie, in sensul de a lucra pentru o revista sau pentru o agentie, pentru ca asta mi-ar ingradi oarecum libertatea de a aborda ce subiect vreau si in ce maniera vreau.

Se poate trai ca fotograf in Romania ? Care sunt cele mai mari greutati pe care le poate intampina un fotograf care vrea sa se consacreze ?

Din cate stiu se poate trai doar din fotografie, mai ales ca fotograf de evenimente. Ca in orice domeniu, ca sa reusesti trebuie sa ai in primul rand talent si apoi sa muncesti foarte mult pentru a-ti atinge obiectivele.

Ce poti sfatui pe cineva care ar vrea sa se apuce de fotografie, dar nu stie cum sa inceapa ?


Primul pas este alegerea aparatului foto. Sunt multe dezbateri in ceea ce priveste alegerea acestuia (Canon vs Nikon, Compact vs DSLR, film vs digital…etc). Eu as recomanda incepatorilor sa nu se lase sedusi de strategiile de marketing si sa tina minte mereu ca oricat de performant si de scump ar fi aparatul foto, sau oricate moduri automate ar avea, acesta este doar o unealta, totul depinde de creativitatea si de cunostintele tale. Cunosc persoane care fac fotografii reusite cu un simplu compact, dar recomand totusi un DSLR. Daca stii deja ce gen de fotografie vrei sa abordezi alegerea va fi mai usoara. Exista obiective special concepute pentru fiecare gen de fotografie.
Recomand si cateva carti bune : ‘’Fotografia, Ghid Practic’’, National Geographic, ‘’Fotograful creator’’, Andreas Feininger, ‘’Photo Icons, The story behind pictures’’, Editura Taschen.

Rutina

Rutina este acel diavol care se insinueaza in vietile noastre si vrea sa ne faca sa uitam sa mai si traim. Si mai grav, ne inabusa visele. Prinsi in cotidian, uitam cat de vital e sa mai si evadam. Ne alocam resursele pentru a face fata grijilor zilnice si nevoilor imediate si pierdem din vedere imaginea de ansamblu. Incetam sa mai facem nebunii, sa mai gasim si hrana pentru spirit nu numai pentru trup. Si ne regasim goi si tristi si nu stim de ce. Si ne pierdem libertatea.

PS. Acest post nu este intamplator si vizeaza anumite persoane apropiate mie.

Usi

Mereu m-am lovit de ele si mereu am avut dificultati sa le deschid. Ati fi uimiti cate moduri de a descuia o usa exista.  Sunt usile vechi si intepenite. Incerci cheia si nu stii daca s-a descuiat, trebuie doar sa impingi mai tare sau daca trebuie sa mai insisti. Mai sunt usile la care invarti cheia degeaba ca nu mai misca nimic inauntru. Usile noi te uimesc cu cat de repede poti sa le deschizi. Invarti in sensul acelor ceasornicului sau invers. O data, de doua, de trei ori. Nu, niciodata nu mi-a fost usor sa deschid o usa. De pilda usa de la noua mea casa. O usa robusta, nici prea noua nici prea veche, masiva. Sau usa de jos pe care trebuie sa o impingi un pic inainte de a descuia. Si totusi multe usi nu au clanta, doar lacat.

Notita

Nu am mai scris de ceva vreme desi imi promisesem sa incerc sa scriu mai des, dar asta nu inseamna ca am stat degeaba. Pregatesc interviuri si mai si traiesc. Mai ales asta imi ocupa tot timpul. Ma sperie doar repeziciunea cu care azi devine maine si cat de neobservat se intampla asta. Incerc sa-mi fac din schimbare o constanta ca sa profit la maxim de timpul pe care il am. Sunt insetata de timp, am senzatia ca e prea putin si nu pot face tot ce ar trebui. Vreau sa ma bucur la maxim de toate lucrurile bune care ma inconjoara : soarele, oamenii, experientele interesante si preferatele mele, experientele care deschid ochii.

Cat despre interviuri, daca imi iese cum vreau, ar trebui sa fie mai multe cu oamenii interesanti pe care i-am descoperit cand am deschis un pic mai larg ochii. Unul este deja facut, mai trebuie pus in forma dorita. Sper doar sa va placa, avand in vedere ca sunt novice in treaba asta. E despre un business de care m-am indragostit si o sa vedeti de ce. Atat am spus. Restul e de vazut ;)

Angelique sau in cautarea rosului pierdut

M-am hotarat sa ma intorc la origini - dupa mai bine de 10 ani am vrut sa fiu roscata din nou. Asa am intalnit-o pe Angelique. Coaforul din marele supermarket e modern, frumos luminat si aproape gol. Pasesc timida in acest templu al aparentelor si sunt imediat luata in primire de o hostess numai zambet. In ciuda orei destul de tarzii, sunt de acord sa ma decoloreze, sa ma vospeasca si sa ma tunda. Imi astept cuminte coafeza, ma relaxez si ma gandesc la rasfatul care ma asteapta. Cineva o sa se agite in jurul meu, o sa ma pieptene, o sa ma faca frumoasa si o sa ma flateze. Un adevarat happy end pentru o zi de munca mai putin glorioasa. In cele din urma o tanara se indreapta zambind catre mine. Vreo douazeci si ceva de ani, tunsa modern, parul roscat inchis, zambet placut. Vorbeste foarte bine romana, desi din cand in cand cu o urma de accent. Nu reusesc sa-mi dau seama ce fel de accent si nici nu vreau sa ii pun intrebarile pe care sigur le-a mai auzit de 100 de ori pana acum. Ii spun cum vreau sa fie noua culoare, ea ma asculta zambitoare, imi pune intrebari si ma sfatuieste in legatura cu nuanta care mi se potriveste. Apoi urmeaza rasfatul. Parul meu este pieptanat cu grija, fiecare suvita este data cu tot felul de amestecuri despre care nici nu vreau sa stiu si coafeza mea ma intreaba tot timpul daca stau confortabil, daca nu am nevoie de ceva, daca nu ma doare. Nu, nu ma doare, are maini de zana. In fata mea un tatic fericit isi asteapta sotia. Pe pieptul sau masiv se odihneste un bebelus dolofan si somnoros. Priveste cu multa dragoste la copil de parca ar fi o comoara nemaivazuta. Si asa si este pana la urma. Angelique lucreaza in tacere zambind. Ii zambesc si eu in oglinda. Procesul e luuuung, nu se mai termina. Ma decoloreaza suvita cu suvita, veghiind langa mine sa fie uniform, insista in unele locuri. La un moment dat se scuza ca nu intelege chiar tot ce spun si imi spune ca e frantuzoaica. Trecusem deja la vopsit. Eu incep sa ii vorbesc in franceza. Si asa s-a legat discutia. Angelique a venit in Romania pentru prima data in 2008 cand patronul sau a decis sa deschida un salon de coafura aici. Acum e de un an la Bucuresti, dar in ciuda atasamentului fata de locuri si oameni se pregateste sa plece in curand :

- Prietenul meu m-a asteptat un an. Nu mai pot sa-l fac sa astepte. Dar vreau sa ma reintorc in vacanta cu familia. Nu am vazut inca Brasovul.

Lui Angelique ii place aici si ii plac si oamenii. Imi spune ca aici totul e in schimbare, ca se simte mai in siguranta pe o strada in Bucuresti decat la Paris si ca oamenii sunt foarte primitori. Nu stiu cate din ce a zis ea erau spuse diplomatice si cate erau adevarate, dar faptul ca ii place aici e evident. Vorbim de Bucuresti, de Paris, de diferente, de multimea de francezi din Bucuresti. De cat de nevoie e de o reforma in turism.


- In Franta romanii au o imagine mai degraba negativa. Dar eu nu am de gand sa o intaresc. Mi-a placut aici si am de gand sa revin, incheie Angelique in timp ce mainile ei pricepute faceau ultimele retusuri la noua si eleganta mea coafura.

Memoriile strabunicei mele - fragment

Spuneam mai demult ca strabunica mea avea dragoste de scris si ca a lasat in urma ei mai multe caiete umplute cu un scris frumos in care-si povesteste copilaria, in care-si povesteste viata. Unele mai pot fi citite, cele scrise cu pixul sau stiloul, dar cele in creion sunt aproape pierdute, cu greu mai deslusesti ceva. Sper sa pot sa transcriu tot, sau o mare parte, dar pariul nu e castigat si timpul lucreaza inca nemilos sa stearga aminitirile acestei vieti.

Va promisesem de asemenea un fragment din aceste caiete si o sa public unul acum si poate mai multe in zilele ce vin. Dar din pacate nu prea am timp sa ma ocup de asta, asa ca o sa mai dureze.

Enjoy!

"Cu slabele mele puteri de scriitoare fara talent, imi voi zugravi cu cuvinte stangace povestea vietei mele triste - asa cum o vrea neastamparatul si torturatul meu gand. Voi incepe mai intai , cu partea cea mai frumoasa, ca sa prind astfel curaj. Scanteia aceasta a copilariei mele mi-a luminat intru cat-va sufletul cand era mai amarat. Licariri slabe in noaptea pustie. Licariri din ce in ce mai slabe din ce in ce mai indepartate si de nepatruns...

Mai e inca un ceas pana la ziua dar piciorusele incaltate in ghete noi bat nervos podisca din fata casei, si inimioara in piept ii bate cu nerabdarea indelungei asteptari. Ochisorii vioi iscodesc zarile diminetei de mai adormite inca, cu incercari de desteptare.

Cu pumnii stransi si maniosi de necaz loveste podisca nevinovata cu gheata noua, aplecandu-se apoi sa-i stearga cu palma varful alb de praful starnit. Si iar ridica ochisorii incruntati pe drumul lung si alb ca o fasie de sifon atunci desfasurata care tae satul in doua. Si caruta nu se vedea si nici macar nu se audea, hurducaind s'o duca pe drum de bucurie la Oltenita la fapturile atat de scumpe, atat de dragi! Si ce drum Doamne, si ce drum! vis fermecat nu drum
Dar iata ca noaptea din ce in ce se rareste, gonind-o din urma lumina. Si din fundul curtii incepe sa se ridice o geana timida de foc din ce in ce mai indrazneata, pe care ar tine-o inca pe loc daca ar putea caci odata isvorata din plin stie ca nu mai este nici o nadejde.

Acum toata nadejdea i-a sburat e ziua alba si soarele-i un glob de foc care cauta sa's faca loc prin ploaia de aur a frunzisului din salcami. Si Caruta mult asteptata caruta fermecata nu se aude, nu se vede. Si totul este trist si pustiu. O lume intreaga ii s'a naruit.

Cu pumnisorii varati in ochisorii plini de lacrimile desnadejdii, se svarla in poala ocrotitoare a mamei care incearca fara succes s'o mangaie sa-i stavileasca furtuna lacrimilor de copil indurerat. Intr-un tarziu cand s'a mai potolit, a ridicat capul cu ochii razand in care-i pluteste inca ape tulburi, iar de gene i-au ramas aninate doua perle cari se rostogolesc calde pe mainile maicutii...

Asa-i maicuto ca maine v'a veni ? v'a veni cu siguranta ; nu-i asa maicuto? Apoi cu pasi marunti si ingandurata a pornit in casa dupa treburi. Isi mai vara in legaturica care sta gata de drum, inca o jucarie uitata intr-un ungher. Apoi cauta cu grija unei mame daca papusa sta comod si nesuparata in coltul unde a pus-o. O scoate la lumina si prinde ai vorbii si ai impartasi necazul ei cautand cu vorbe dulci s'o impace sa nu planga sa nu fie trista - lasa papusica mea draga - nu-i nimic, maine vom fi la Oltenita cu siguranta vom fi. Nu fi suparata draga, o zi nu-i lucru mare.

Si toata ziua umbla de colo pana colo fara astampar si cu sufletul inorat.

Seara ii in stare sa se culce asa imbracata, ca nu cum v'a s'o apuce ziua dormind si... caruta sa plece fara timp de asteptare..

Maicut-o sa ma scoli din vreme auzi maicut-o! auzi? se culca cu gandul tremurat de teama.

Si toata noaptea ii un vis.. Se facea c'a ajuns la Oltenita , ca sburda cu Gheorghita cu Costica si cu Tzatza cucoana... si-i pare rau si nu se poate smulge din visul atat de frumos. Dar glasul suna dulce, neinchipuit de dulce si de departe : scoala maica, a venit Caruta.

Cu genele molesite inca de dulceata somnului, a zorilor de primavara, nu stie cand s'a imbracat si se avanta in spre caruta ce asteapta in fata casei, in care chirigiul a incremenit cu biciul intr-o mana si haturile in alta intr-o atipeala de om trudit.

Se cuibareste cat mai bine ca o closcuta in fanul care a ajuns aproape de nas. Aseaza legatura cu comoara ei : printre alte rochite si rochita noua alba, cu talpa gastii, ciorapi, papusi jucarii, inghesuite de a valma la un loc. Pentru mai mare siguranta o aseaza pe picioare. Sub repetatele sfaturi de cumintenie de mama, pe care nici nu le mai aude, intr-atat este de fericita.

Caii pornesc, caruta smuceste pe neasteptate si in loc de adio cu mana, doua picioruse bate aerul cu desnadejde, iar legatura izbeste spatele vizitiului care prinde a zambi. In urma a lasat un hohot nestapanit de ras.

A izbutit in sfarsit sa se echilibreze cu ochii rusinati si obrajii ca bujorul prinde as lega din nou bridele de la palaria care i-a sburat pe spate.

De acum incepe abea farmecul drumului."

.......................................................................................................................

Cugetari intr-o zi ploioasa

Dupa mai multe zile de zacut deschid si eu in sfarsit ochii ca sa vad ca afara e urat. Macar am senzatia ca nu am pierdut nimic. Vremea rea pare ca se eternizeaza, ploaia, vantul, cerul laptos si imbufnat. Ieri a venit o prietena pe la mine si m-a reconfortat. Perioada asta in care am stat in pat neajutorata mi-a prins oarecum bine. Ma simt ca si cum as lua-o de la inceput intr-un anumit fel. Inceputurile sunt intotdeauna bune, oricat de grele ar fi ele. Mi-am intarit promisiunile fata de mine, sa fiu mai hotarata cu lucrurile care conteaza si sa ma agat cu dintii de ele, sa dau mai putina importanta lucrurilor aparent importante, sa actionez mai mult, sa visez cu ochii deschisi mai realist si sa-mi asum responsabilitati. Lucruri la care nu sunt chiar atat de buna. Lucruri care stiu ca vor conta enorm atunci cand va trebui sa trag linie. Lucruri pe care-mi reprosez mereu ca nu le fac. Si daca de data asta reusesc sa avansez macar putin, atunci voi fi multumita. Daca reusesc sa tai macar unul din aceste lucruri de pe lista. Data viitoare voi taia mai multe. Orice victorie conteaza atata timp cat nu pierzi din vedere imaginea de ansamblu.

Interviu cu Marius Retegan

De multa vreme ma bate un gand sa fac o serie de interviuri cu oameni care mi se par interesanti, fie ca e vorba de atitudine, de ideile pe care le au sau pur si simplu pentru ca au reusit sa gaseasca un drum in viata care le place si pe care il urmeaza in ciuda greutatilor.

Deschid seria interviurilor cu prietenul meu Marius Retegan, vicepresedinte de sindicat si blogger din 2007. Pe Marius il stiu de cativa ani, am fost colegi de munca, am schimbat adesea impresii si il admir pentru viziunea realista pe care o are asupra societatii romanesti, asupra peisajului international, dar si pentru optimismul sau.

Cu Marius, am incercat sa abordez doua subiecte : bloggingul si sindicatele. Mai jos, raspunsurile lui pe aceste doua teme :

Cum ti-a venit ideea sa faci un blog ?

 Well, de fapt ideea mi-a venit cu mult timp inainte de a incepe blogul. Prima postare pe blogul meu a aparut in octombrie 2007, dar ma gandisem la un blog inca din primele luni in care am avut un abonament la internet. Iar asta se intamplase undeva prin 2006. Nu am fost inspirat de un blog anume, ba dimpotriva, observam ca nu exista bloguri romanesti care sa imi placa, atunci cand a avut loc prima explozie a blogosferei romanesti, intre 2006 si 2007. Si atunci am hotarat sa imi fac un blog.


Care este directia si scopul catre care vrei sa te indrepti cu blogul tau ?

  Asta este o intrebare foarte dificila. Din punctul meu de vedere, sunt putine bloguri care pastreaza permanent aceeasi directie. La inceput blogul meu era o pagina personala, in limba romana. Ulterior am ajuns sa inteleg ca trebuie sa il nisez mai bine, asa ca l-am transformat intr-un blog de limba engleza, dar avand ca tematica Bucurestiul.

Simt nevoia sa explic putin acest lucru: exista multe bloguri bune si foarte bune despre Bucuresti in limba romana, insa nu era niciunul activ, in limba engleza, de care sa stiu eu, asta in situatia in care exista straini care se intereseaza de Bucuresti. Vizitatorii blogului meu sunt in acest moment, in majoritate, straini, cu precadere americani, englezi si francezi. Eu imi vad blogul ca o forma de implicare civica, dar o implicare civica absolut benevola si neconditionata de nimic, adica absolut libera.

Sunt multumit de orientarea lui actuala, nu vreau sa schimb mare lucru, poate doar sa incep sa scriu mai mult. In ultimul timp am lasat imaginile sa vorbeasca si mi-am impus mie insumi tacerea.

Daca e sa vorbim de un scop, scopul este ca atunci cand e nevoie sa imi pot face auzita vocea. Acesta e dealtfel rolul primordial al blogosferei.

De ce crezi ca are nevoie cel mai mult blogosfera romana ?

  De relevanta si specializare, in momentul asta. Parerea mea este ca avem prea multi bloggeri care bat campii. In plus, nu sunt convins ca majoritatea blogerilor romani si-au fixat asteptarile fata de blogging. Multi alearga dupa un numar de vizitatori si nu privesc mai departe.

Care sunt in viziunea ta punctele pozitive in evolutia blogosferei romane ?

 E bine ca au aparut si continua sa apara bloguri de specialisti, care nu se considera atotstiutori indiferent de subiectul abordat. Nu e suficient, dar e ceva. Un alt lucru de bine este ca apar bloguri personale bune si oameni cu un stil bine definit, si asta mai mult decat inainte. Trebuie insa sa spun ca pe ansamblu prevaleaza punctele negative; mi se pare ca blogosfera romaneasca ofera prea mult can-can si barfa, prea putin continut original si prea putin curaj. Evident, acesta este numai un punct de vedere - al meu.

Care este parerea ta despre viitorul bloggingului ?


 Pe scurt, bloggingul va continua sa fie important, dar ramane de vazut cat de important. Oricum nu cred ca va fi chiar la fel de important ca acum. Totul depinde de un singur lucru: daca blogerii vor reusi sau nu sa puna la dispozitie o oferta de continut si atitudine cat mai personalizata pentru abonatul la internet care descopera www-ul. Nimeni nu va intra - sau nu va reveni - pe o pagina care nu are ce sa ii comunice, ce sa ii spuna.

Mai jos, Marius mi-a raspuns si la intrebarile privind necesitatea unui sindicat :

Vorbeste-mi espre necesitatea unui sindicat.

 Eu sunt un om de dreapta, de doctrina conservatoare, si spun asta pentru ca multa lume e tentata sa creada ca activitatea sindicala este mai degraba apanajul stangii. Necesitatea unui sindicat in mediul privat romanesc este evidenta: angajatii unei companii trebuie sa aiba posibilitatea sa isi apere drepturile in mod colectiv, atat timp cat contractul de munca este colectiv. Pe deasupra, daca nu vor face ei acest lucru, nu il va face nimeni, iar statul roman cu atat mai putin.

De ce ai acceptat sa fii membru de sindicat ?

 Din motivul enuntat mai sus.

In ultima vreme au aparut mai multe stiri despre averile liderilor de sindicat si despre procedeele neortodoxe in care acestia le-au obtinut. Cum se mai poate pastra increderea oamenilor in sindicate dupa toate acestea ?

Greu. In plus, eu nu am o incredere nemaipomenita in sindicatele active in cadrul institutiilor si companiilor de stat, pentru ca au capatat de-a lungul timpului metehnele acestora - averile liderilor de sindicat despre care vorbesti sunt un exemplu elocvent. Viitorul sindicalismului romanesc se afla, in opinia mea, in mainile sindicatelor din mediul privat. Acestea pot recupera increderea oamenilor in sindicalism.

Care sunt in mare doleantele oamenilor pe care ii reprezinti ?

 Siguranta locului de munca, conditii mai bune de lucru si, in masura posibilului, tinand cont de conjunctura actuala, salarii mai mari.

Cum resimti schimbarile din noul cod al muncii ? Cum le resimt angajatii ?

  Este prea devreme sa incerc un raspuns.

Chefless

Azi e ziua ideala pentru a fi chefless. E innorat, inceput de saptamana si nimic nu merge cum ar trebui. Mi-a intrat griul de afara pana in cele mai profunde unghere ale sufletului. Recitesc Climate a lui André Maurois si inca mai mai fascineaza cartea asta la fel cum ma fascina acum 10 ani cand am citit-o prima data. Am fost si Odile si Isabelle.

Postul acesta ar fi trebuit sa fie despre concertul de sambata al lui Manu Chao. Dar oricat m-as chinui, cuvintele laudative refuza sa iasa. Nu ca artistul nu le-ar merita. Din contra. Doar ca nu vreau sa scriu despre lucrul notabil, magic si efemer care s-a intamplat sub ochii mei in timpul concertului. Cred ca vreau sa il mai traiesc o data. Macar un pic.

Schite de vacanta

Eu nu stiu cum e la voi, dar in locul privilegiat unde sunt eu e soare, pasarelele canta si se aude muzica. Un vecin mai entuziast asculta cu patos ceva ce seamana a Azucar Moreno. Cred ca sunt ceva spanioli pe aici. Ieri m-am tolanit ca o pisica la soare pe malul Senei cu o carte savuroasa pe genunchi. Si aerul a inceput sa miroasa a vacanta. Alaltaieri am mers in trei zone diferite si m-am simtit ca si cum as fi vizitat trei orase diferite. Un Trocadero plin de turisti, exuberant si insorit. Doi francezi comentand in soapta cat de urat este turnul Eiffel. Aparate de fotografiat si familii galagioase. La Défense, acest regat al afacerilor cu cladirile maiestuoase, cu oamenii la costum fumandu-si tigarile. Ecouri de voci ca intr-un amfiteatru. Apoi Puteaux, plin de copii, de femei cu voal, de viata. Parcul plin ochi, mingii zburand in toate directiile. Fiecare fateta a Parisului reuseste sa emane acea joie de vivre care lipseste oriunde altundeva. si pe care o regasesc cu recunostinta de cate ori poposesc aici.

Sa moara capra vecinului

... cu tot cu ied, cainele care ii pazeste, pisica ce il enerveaza pe caine si soricelul fugarit de pisica. Lasand la o parte toata aceasta menajerie, ma intorc la voi cu drag. Nu am mai scris demult si pentru ca trec prin faza "nimic din ce vad in jurul meu nu e destul de interesant ca sa scriu despre el". Pai si despre ce as scrie ? Despre stirile mondene de o deosebita importanta care se afla pe buzele sau in ziarele tuturor romanilor ? Toata lumea urmareste ultimele zvacniri ale unor povesti de dragoste nemuritoare. Gata, a murit capra lui Irinel si a Monicai, dar si cea a lui Pepe si Oanei. Hai sa varsam lacrimi de cerneala pe mormantul lor. Asa romanul se simte mai intelept si poate sa isi zica in barba : "Ti-am zis eu! Stiam ca asa se va intampla". Ca un Solomon care priveste ingaduitor la paginile ziarului sau plin de nuri feminini in metroul adormit la ore matinale.

Taximetristii si fetele

Asa cum cred ca stiti, taximetristii din Bucuresti sunt fascinanti. Ori ii iubesti, ori ii urasti, ori amandoua in acelasi timp, dar nu te lasa indiferenti. S-ar putea scrie romane despre ei. Iar eu as putea sa le dedic cel putin o carte de nuvele doar din experienta proprie. De la nea Gogu cel sufletist, la tzeparul de la aeroportul Baneasa toti sunt plini de personalitate, guralivi si pot sa faca minuni. Da, adevarate minuni cum ar fi sa platesti diferit de fiecare data pentru aceeasi cursa si cu acelasi tarif, sa ajungi in 15 minute din Baneasa la Universitate sau sa comprimi 6 pasageri intr-o Dacia Nova. Fiecare are de spus o poveste despre nepoti, amante, caini, clienti sau intamplari de gradul 3. Dealtfel conform experientei mele cu cat taximetristul vorbeste mai mult si mai aiurea cu atat creste sansa ca pretul cursei sa fie mai mare, de parca am plati la cuvant rostit si nu la kilometru. Nu stiu de ce, dar cei mai guralivi au tendinta sa foloseasca “maimuta” sau sa te ia pe drumuri ocolitoare mai mult decat colegii lor cu debit normal de vorbire. Oricum, cuvantul « normal » e relativ in cazul taximetristilor.

Imaginati-va urmatoarea scena : Aeroportul Baneasa, 10 jumate seara, 2 fete singure si vreo 20 de taxiuri aliniate cuminti in asteptarea clientilor.
- Ne duceti la Otopeni ?
- Nu, imi pare rau, dar nu am rovinieta.

- Ne duceti la Otopeni ?
- Da, cu placere. 30 de lei cursa.
- Poftim ?
- Da, ca este departe. Nu o sa gasiti mai ieftin.
- Nu vreti sa ne duceti cu 15 lei ?
- Nu, ca nu se merita. O sa vedeti, nimeni nu va vrea sa va duca pentru mai putin.

Taximetristii tacuti urmareau scena, aproband parca spusele colegului lor.

- Bine, atunci o sa dau comanda.
- Degeaba dati comanda, tot atat o sa va ia.

Pun mana pe telefon cu hotarare.

- Haideti ca va duc cu 25 de lei.
- Nu, multumesc.

Un alt taximetrist se ofera dintr-o data sa ne duca. Refuz politicos.
- Nu, multumesc. Am dat comanda.

In asteptarea comenzii taximetristul se poarta ca un barbat respins. Incepe cu ironii mai mult sau mai putin fine.
- Sa va dau o carte de vizita in caz ca aveti nevoie de un taxi ?
- Daca am nevoie de un taxi scump o sa va iau in considerare.
- Sunt si eu sarac, nu am bani. Haideti, domnisoara !
- Dar de mine cine are grija ?

In cele din urma vine si comanda care ne duce la Otopeni cu… mai putin de 15 ron. Un final fericit. Acum intrebarea este : daca nu eram doua fete singure, tot asa s-ar fi purtat ? Ar mai fi avut tupeul sa ne prosteasca intr-un mod atat de evident ? Ai zice ca lumea s-a mai schimbat, dar se pare ca nu. Insa tot nu am nevoie de un brat protector in jurul umerilor mei, tot o sa ma duc la 10 noaptea la Baneasa fara vreun barbat sa caut taxi daca asa vreau si tot o sa fac asa cum ma taie capul.

Lasand acestea la o parte, bineinteles ca exista si taximetristi ok, saritori, punctuali si toate cele. Mai putin pe langa aeroporturi si gari. Dar exista, i-am intalnit, m-au ajutat si am ramas incantata de experienta. Cam de la firmele cunoscute, mai degraba de la comanda si cei care nu incearca sa te abureasca.

Gogol Bordello, frate !!!

Pot sa marturisesc cu nesfarsita satisfactie ca am fost aseara la concertul Gogol Bordello si ca as face-o din nou daca as avea ocazia, fara sa ma gandesc de doua ori. Electrizant ar fi termenul care descrie atmosfera din seara trecuta. Au reusit sa ridice sala la dans de la primele melodii. Toata lumea a topait pana la sfarsit. Cred ca este a doua formatie dupa Haggard pe care am vazut-o sa cante cu atata placere si daruire. Si a fost unul dintre cele mai bune concerte la care am asistat. A sunat perfect. Mi-au mangait urechile, mi-au zgaltait interiorul, m-au facut sa ranjesc pana nu am mai putut. Si sa plec de acolo cu acel ranjet.

Gogol Bordello au incercat sa ne invete doua lucruri la care noi cam picam examenul. Si sa nu aruncati cu pietre in mine, dar sunt de parerea lor. Si unul dintre ele mi-a lasat un gust amar.
Primul dintre ele, oricat de bine ar fi sa fii mandru de cine esti, nu trebuie sa uiti ce e toleranta si nici faptul ca e loc pentru toti. Cineva a venit cu un steag al Romaniei pe care il flutura cu avant. Cantaretul s-a luat de el cu cuvinte nu tocmai delicate si i-a zis ca acolo nu e o intrunire politica ci un eveniment cultural si ca acel steag nu are ce cauta acolo. Si nu avea, nu de alta dar 1 decembrie a trecut.

Al doilea, printre melodiile pe care le-au bagat in pauza a fost si una cantata de un pusti rrom care spunea ca “nu conteaza ce limba vorbesc, Romania e tara mea”. Si lumea a inceput sa huiduie pentru ca semana a manea. Aici chiar m-am facut mica si mi-a fost rusine de reactie. Cred ca e loc pentru toata humea si nu inteleg de ce unii nu vad asta. Or fi claustrofobi sau ceva. Si sa pui o melodie tiganeasca la un concert al unei trupe al carui stil e descris ca gipsy punk, nu mi se pare deplasat.

Si inchei cu alta melodie decat cea pe care as fi pus-o in mod normal aici, o melodie care-mi place foarte mult :

Dedicatie pentru Tudorica si Razvan :)

“Buna! Ce faci?”

Il critic dar imi si imi place. L-am vazut fara sa ma plictisesc, fara sa ma deprim. Exista si fime romanesti pe care ti-e drag sa le vezi. Filmul acesta are limitarile lui, chestiile cu care nu sunt de acord, dar daca e sa privesc per ansamblu, mi-a incantat ochiul si nu regret experienta. Este un film autohton, o comedie romantica. Usurel, amuzant, un pic trist, foarte romanesc, cam multe stereotipuri, cam prea romantic (da stiu, o comedie romantica ar trebui sa fie romantica).

Nu am mai vazut un film romanesc nou cam de multisor si nu mai sunt obisnuita sa ma trezesc plonjand intr-o atmosfera atat de familiara. Scenele tipice de familie, desi idealizate iti aduc pe buze un zambet discret : hmmm, da, cam asa e… Umorul e delicat, familia tipica, un pic prea tipica. Finalul prea previzibil. Dar dialogul dintre personaje e fermecator, acele mici crampeie fara importanta care dau culoare vietii. Pe fiul cuplului il cunoastem fiecare, e adolescentul teribilist cu experimentarile lui, cu atitudinea de baiat rau in aparenta, dar ascultator fata de parinti. Insa scenele in care isi traieste viata sexuala tumultoasa sunt fortate si nu m-au dat pe spate. Desi unele sunt amuzante.

Intr-un mod total arbitrar si mai ales pentru ca asa vrea muschiul meu, ii dau acestui film o nota mai mare decat i-as da daca ar fi fost un film american de aceeasi natura. Nu de alta dar am chef sa fiu patrioata si sa incurajez filmul romanesc in Romania. Mai ales ca altii nu o fac.

Manu Chao – La Ventura: Bucuresti, 16 Aprilie

Am aflat cu bucurie de concertul Manu Chao la Bucuresti si mi-am zis ca trebuie sa il vad. Manu Chao este unul dintre artistii mei preferati. M-a cucerit cu ritmurile sale indracite de ska, punk, dar si salsa si reggae, cu textele sociale, cu usurinta cu care canta in mai multe limbi, cu viziunea sa. E un artist care stie sa se reinventeze si pentru care muzica este un mijloc de a exprima idei (dap, suna banal, dar nu mi se pare ca gasesti asa ceva des in muzica, cel putin in cea pe care o auzi peste tot). Nu stiu de ce in Romania este mai putin cunoscut. Poate o promovare defectuoasa. Poate ca e o combinatie de genuri care nu ar putea prinde aici. Dar dupa parerea mea, nu trebuie ignorat cu usurinta. Iar in concert este incendiar.

De la cunoscutele si “caldutele” King of Bongo si Me gustas Tu cu texte usurele si ritmuri prietenoase la Clandestino si Desaparecido cu incarcatura sociala si dragoste de America de Sud, la Sidi Hbibi, cantec sub-saharian, sau la Minha galera, melodie in portugheza, Manu Chao ne poarta in jurul lumii intr-o calatorie muzicala de neuitat. E un interpret care exemplifica foarte bine multiculturalitatea si faptul ca muzica in sine e un limbaj inteles de toti indiferent in ce limba sunt versurile.

Biletele sunt disponibile aici.

Si va promit cateva impresii dupa concert.