Targoviste sub ploaie

"It's raining cats and dogs" e una din expresiile mele favorite din limba engleza. Astazi insa am putut sa ii inteleg intreaga semnificatie.

Impreuna cu o buna prietena fotografa am decis sa sarbatorim ziua nationala a Romaniei printr-o scurta calatorie. Nici ploaia si nici frigul nu ne-au speriat, asa ca am pornit curajoase si de dimineata catre Targoviste. Targoviste este o destinatie la indemana pentru cine sta in Bucuresti si merita sa fie vazuta. Cu microbuzul se ajunge in aproximativ o ora si frecventa plecarilor este destul de ok, cam la jumate de ora.

Timpul urat ne-a insotit pana la destinatie. Orasul ne-a intampinat ud si trist sub cerul de plumb. Nu aveam umbrela si la cata apa era, puteam creste usor pesti si broscute in sosete. Dar aceste mici inconveniente nu au reusit sa ne stinga entuziasmul descoperirii. Facand abstractie de ele am pornit la pas  prin ploaie sa descoperim un orasel fermecator, cu case vechi frumoase, dar si blocuri, cu o istorie fascinanta.

Magazin de haine pt copii - mi-a placut mult numele :)

Mi-au placut foarte mult casele vechi, dar si gardurile din piatra de rau. Cand o sa fiu mare, o sa am o casa din piatra de rau cu un gard ca acesta :)

Fotograful de serviciu a promis ca imi da si mie pozele facute de ea sa vi le arat. Asa ca va promit un post numai cu pozele ei. Pozele mele sunt facute cu telefonul si le asum. Dar am in plan sa imi iau un aparat si mai ales sa invat sa il folosesc :)

Pe drum am dat peste o casa veche in ruine, fermecatoare. In ciuda ravagiilor se vedea ca inainte fusese o casa aratoasa. Poarta era deschisa si am luat-o ca pe o invitatie. Nu stiam nimic despre ea, dar ne-a starnit curiozitatea. Parea o casa care are ce povesti. Pe placuta de la intrare scria "Restaurant Casa Damboviteana".

In ciuda starii avansate de deteriorare in care se afla, i-am putut vedea potentialul si am deplans-o. Din pacate asemenea exemple de delasare si nepasare se gasesc la tot pasul si in Bucuresti. Daca deschideti un pic ochii le puteti vedea. Printre ele se numara si preferata mea, o casa de care m-am indragostit la prima vedere, Casa cu clopotei.

Mai departe, prin Targoviste....

Caine fotogenic

... si am ajuns si la turnul Chindiei. Din pacate telefonul meu a murit tocmai cand vroiam sa fotografiez turnul. Nu am reusit sa fac poze decat domeniului in ansamblu si bisericii. Sper sa va convinga ca acest ansamblu datand din sec. XV merita vizitat.

Si tocmai cand ma pregateam sa pozez turnul, care dealtfel pare a fi intr-o stare destul de buna, telefonul meu a decedat mortal, de frig, de ploaie si de baterie descarcata.

Turnul ne-a fost un adapost binecuvantat, fiindca rebegisem de frig si nu ne mai simteam mainile, desi asta nu ne oprea sa pozam, sa admiram, sa ne bucuram. Ne-am incalzit urcand pana in varf de unde am putut admira tot orasul.

Turnul Chindiei adaposteste pe langa marturiile istoriei si niste marturii mai contemporane ca sa spun asa. Unii dintre cei care au trecut pe acolo a tinut mortis sa lase o urma, astfel incat si-au scrijelit numele si ce le-a mai trecut prin cap pe varul alb care acoperea peretii. Andreea + Claudiu, Lili si Deea sunt prietene, I love you!!! cu replica dedesubt Ai vrea tu!, dar si Veveritele scris invers sunt doar cateva din inscriptionarile care impodobesc peretii. Banuiesc ca nevoia de nemurire si notorietate i-a impins la acest gest, dar cineva trebuia sa le spuna ca peretii aia vor mai fi zugraviti si ei vor ramane in anonimat. Intre timp ii enerveaza doar pe cei care vor sa vada un pic de respect fata de acel loc.

Parasind turnul, ne-am hotarat sa ne intoarcem la Bucuresti. Ploaia nu parea sa se mai termine, frigul ne intrase in oase si ne-am zis ca vazusem destul din oras. Asa ca ne-am intors pe unde am venit, sau pe unde credeam ca am venit, ca pe la un moment dat nu mai eram sigure. Dar cu ajutorul unei doamne dragute am gasit gara.

Am avut proasta sau extravaganta inspiratie sa vrem sa luam trenul. A fost o experienta interesanta, dar in mod sigur nu am vrea sa o mai repetam.

Rebegite de frig am asteptat jumate de ora alaturi de cainii uzi si tematori din gara, de Pirande cu copilasi galagiosi si jucausi si de cativa neni care ne priveau bizar.

Stiam ca trenul pleca de la linia 3. La linia 3 era un tren pe care nu scria nimic. Putea la fel de bine sa mearga la Honolulu. Probabil ca incurajau astfel interactiunile dintre calatori si personalul CFR. Nu stiu. Am hotarat sa ne incercam norocul si sa urcam. In tren, un frig de crapau pietrele si murdar. Am interpelat un individ sa vedem daca e totusi trenul bun. Omul ne-a spus ca da, apoi ne-a invitat la el in compartiment. I-am refuzat gratios invitatia. A insistat de trei ori. Am gasit un compartiment care parea ok, ne-am instalat si am asteptat. Un alt individ mai zdrentaros a deschis usa si ne-a intrebat daca ii dam suc pentru nevasta-sa care e gravida. Cum nu am vazut nici o nevasta gravida, l-am refuzat tot gratios.  Cateva minute mai tarziu il auzim cerand o tigara la un alt compartiment. Prilej pentru omul caruia i-a cerut sa isi povesteasca viata :

 - Chiar n-am, mai am doar 3. Si apoi, sunt si eu amarat. Am ramas fara loc de munca, am 50 de ani si sunt tigan. Cine ma mai angajeaza ?

Urmeaza apoi enumerarea momentelor fericite in viata pe care am ascultat-o fascinate, deoarece omul avea o voce puternica si vorbea cu patos astfel ca se auzea in tot vagonul.

In cele din urma minunea se intampla si trenul se pune in miscare. In compartiment tot frig. Frig incat respiratia se ridica norisori. Prietena mea imi spune ca a auzit controloarea zicand ca s-a dat drumul la caldura. 10 minute mai tarziu auzim aceeasi controloare ghidand un cuplu de batranei catre un alt vagon, pentru ca "aici nu ajunge caldura". Am pornit pe urmele lor, pline de speranta. Si am gasit un compartiment cald si care nu se dezmembra la a patra incercare. Si da, am ajuns si la Bucuresti ca sa povestesc povestea! Sa-mi fie invatatura de minte sa mai iau trenul! Desi ador sa merg cu trenul, trenul miroase a vacanta, a lipsa de griji, a libertate. Nu si acesta...